Ținuturi legendare

Indiferent de timpul prezent, miturile și legendele trecutului vor fi mereu interesante pentru fiecare generație. Și așa cum se spune, fiecare poveste are un sâmbure de adevăr.
Astfel am pornit în căutarea ei...

Scaunul Domnului –- Munții Călimani

Acest vârf de munte în formă de scaun se înalță spre cer în partea sud-estică a munților Călimani. Numele Scaunul Domnului vine din legenda populară conform căreia, Dumnezeu s-a odihnit aici după ce a creat lanțurile muntoase și văile frumoase ale acestei regiuni, a format albia râului Mureș și a populat această regiune. Se consideră că această zonă a fost una dintre cele mai îndrăgite locuri de vânătoare ale regelui Sfântul Ladislau. Scaunul Domnului este de fapt o pajiște alpină înconjurată de roci vulcanice – andezit – care de la depărtare seamănă cu un scaun sau cu un sicriu. Pentru iubitorii de natură este o adevărată încercare urcarea pe Scaunul Domnului, însă priveliștea de sus răsplătește efortul. Ieșind din orașul Deda Bistra către est, trecând de râul Bistra, la aproximativ 700-800 de metri la nord putem găsi un marcaj turistic albastru, iar urmărind marcajul putem ajunge la vârf. Turiștii trebuie să parcurgă o diferență de nivel de 900 de metri în timpul drumeției de aproximativ 4 ore. Râul Mureș desparte cele două mari lanțuri muntoase vulcanice: munții Gurghiu și munții Călimani. În anumite locuri se găsesc în vale doar râul, drumul și calea ferată, munții sunt acoperiți de păduri. Acest loc este un adevărat paradis pe pământ pentru turiștii experimentați, iubitori de aventură deoarece pot descoperi peste tot multe valori naturale minunate. Urcarea pe dealurile și munții din această regiune, descoperirea traseelor turistice reprezintă o provocare impresionantă pentru vizitatori. Termenul de vârf de munte nu este cel mai adecvat pentru Scaunul Domnului deoarece, odată ajunși sus, vizitatorii se găsesc pe o pajiște largă. Marginea acesteia este abruptă și periculoasă, însă peisajul este extraordinar de frumos. Parcă chiar ar fi acolo Dumnezeu care a făcut această regiune așa de frumoasă și sigur că s-a lăsat și el prins de farmecul propiei Sale creații.

Află mai mult

Legenda Lacului Ursu - Sovata

Deși cercetările științifice au relevat circumstanțele formării lacului Ursu numit și Marea Moartă a Transilvaniei, conform legendei populare, acest lac s-a format în Ținutul Sării în urma iubirii tragice dintre o zână și un ciobănel.Dealurile care înconjoară orașul Sovata au fost locuite de zâne, iar una dintre ele – încălcând regulile – s-a îndrăgostit de un ciobănel care cânta foarte frumos la fluier. Însă când zâna a coborât la oameni a găsit băiatul în brațele unei fete. S-a supărat tare și – în semn de răzbunare – și-a transformat iubitul în piatră împreună cu oile acestuia. Fiind foarte tristă, și-a ascuns și propriul palat frumos sub pământ. În locul palatului s-a format o groapă uriașă care a fost umplută cu lacrimile zânei plângătoare. Lacul Ursu din Sovata reprezintă una dintre principalele atracții turistice ale Ținutului Sării, pe lângă salina din Praid. Partea reală a legendei legate de acest lac constă în aceea că apa lacului are un conținut ridicat de sare, astfel vizitatorii pot pluti pe suprafața apei. Dacă treceți prin Sovata, merită să încercați această experiență unică. Forma prezentă a lacului care seamănă cu o blană de urs desfășurată s-a format între anii 1876 și 1881. Lacul a fost numit după forma sa. Acesta este un lac heliotermic, unic în lume, iar în timpul verii suprafața apei poate atinge chiar și temperatura de 35 de grade Celsius, iar temperatura straturilor mai adânci poate ajunge chiar și la 70 de grade Celsius. Efectele terapeutice multiple ale apei sunt cunoscute de mai multe decenii, însă și nămolul obținut din lac se folosește pentru tratarea mai multor probleme de sănătate, deoarece acesta poate fi folosit, printre altele, și ca o mască antiinflamatoare. Localitatea se întinde într-o zonă naturală extraordinară. În jurul lacului Ursu se găsesc mai multe lacuri mai mici sau mai mari cu apă dulce, plimbându-ne printre aceste lacuri ne putem imagina cu ușurință că această zonă ar fi putut locuită și formată de zâne. Turismul balnear și atracțiile naturale deosebite atrag foarte mulți vizitatori la Sovata unde aceștia sunt așteptați de multe restaurante, cafenele, hoteluri și pensiuni. Clădirile istorice ale orașului sunt de asemenea unice în Transilvania. O mare parte a caselor și vilelor vechi dispun de stiluri arhitecturale unice – unele dintre acestea sunt atât de spectaculoase, încât vizitatorul își poate imagina pe baza acestora palatul zânei din legendă. 

Află mai mult

Dealul mămăligii - Sângeorgiu de Pădure

Zona orașului Sângeorgiu de Pădure a fost odată locuită de zâne și uriași, conform tradiției populare unul dintre dealurile aflate în apropierea localității a fost numit după fapta unei zâne. Dealul mămăligii se înalță la marginea sud-estică a orașului. Conform legendei un ciobănel chipeș și-a dus turma la păscut pe acest deal. Soția sa însărcinată i-a pregătit merinde în fiecare dimineață, însă într-o zi ciobănelul a uitat mâncarea acasă. Soția sa tânără a observat că mămăliga a rămas acasă și a pornit spre deal să-i ducă soțului mâncarea. Însă o zână rea a pus ochii pe ciobănelul chipeș: a deschis pământul sub femeie, iar aceasta a căzut în râpă. Locul în care s-a împrăștiat mâncarea a fost numit de popor: Dealul mămăligii. Se găsesc și alte obiective turistice unice în apropierea orașului Sângeorgiu de Pădure: putem ajunge pe jos la renumitul lac de la Bezidul Nou sub care se află o întreagă localitate. Nu doar Dealul Mămăligii, ci și acest lac păstrează amintirea unui „farmec” rău din anii optzeci ai secolului trecut: în regimul de atunci sute de familii au fost forțate să părăsească satul, după care acesta a fost inundat cu apă, distrugând trecutul și viața satului. Vizitatorii lacului mai pot vedea ruinele clădirilor, locul satului inundat fiind în prezent un loc de pescuit îndrăgit de oameni. Cel mai renumit obiectiv turistic al localității Sângeorgiu de Pădure este castelul Rhédey care se găsește în centrul orașului. În această clădire s-a născut la începutul secolului al 19-lea Rhédey Klaudia, stră-străbunica reginei Marii Britanii, Elisabeta a II-a. În opinia lui Orbán Balázs în locul castelului a fost odată o veche abație. Un alt obiectiv turistic al localității îl reprezintă biserica reformată construită la răscrucea secolelor 13 și 14 în care a avut loc sinodul bisericii unitariene în anul 1618. Pe peretele exterior al bisericii a fost descoperită o inscripție cu scriere runică secuiască. În zona orașului Sângeorgiu de Pădure există diferite trasee turistice: ne putem plimba, de exemplu, pe maulul lacului Bezidul Nou, unde putem întâlni ciobănei cu turme și pe Dealul mămăligii. 

Află mai mult

Câmpia primejdiei - Șilea Nirajului, Vârful Becheci

Locuitorii satului Șilea Nirajului au suferit mult din cauza distrugerilor provocate de tătari pe Câmpia Primejdiei aflată la poalele Muntelui Becheci. Conform tradiției, locuitorii satului au și suferit, dar i-au bătut și ei pe tătari la Tatárhágó (Pasul tătarilor), amintirea bătăliei fiind păstrată de numele unor locuri. Locuitorii zonei s-au ascuns de tătari pe câmpiile aflate la poalele Muntelui Becheci. Însă într-o zi un trădător i-a condus pe dușmani la pribegi și în timp ce bărbații erau plecați după hrană și lemne de foc, aceștia au atacat femeile și copii neapărați. Pe cei care nu i-au dus cu ei, i-au ucis cumplit pe câmpie, aceasta fiind numită Câmpia Primejdiei. Călugării din mănăstirea aflată pe dealul Palota de pe lângă Becheci au fugit când au auzit vestea. La fel ca viteazul Csombod din Sărățeni, și ei și-au ascuns comorile într-un clopot pe care l-au coborât într-o fântână pentru ca tătarii să nu-l găsească. Tătarii nici nu au găsit comorile, însă au distrus mănăstirea. Dar secuii de pe lângă râul Niraj, având sete de răzbunare, nu s-au lăsat și au plecat după tătari. Doar puțini dintre dușmani au reușit să fugă, lăsând acolo comorile jefuite, precum și copii și femeile răpite care astfel au scăpat.Legenda de mai multe secole a reînviat la începutul secolului al douăzecelea, în primul război mondial: în anul 1916 au avut loc lupte sângeroase în Muntele Becheci și în apropierea acestuia. Ajungând la vârf turiștii pot vedea mai multe monumente memoriale din primul război mondial. După ce ne-am prezentat omagiile față de eroii trecutului, să ne consacrăm câteva minute și să admirăm peisajul pitoresc din jurul nostru: acest vârf este delimitat la nord-vest de valea Nirajului, iar la sud-est de valea Târnavei Mici. Dacă vremea este frumoasă, se văd chiar și Munții Făgăraș și Munții Harghita. La est se înalță Piatra Șiclodului și Piatra lui Firtos. Șilea Nirajului este cea mai înaltă localitate a regiunii străbătute de Nirajul Mic. În anul 1719 o parte a locuitorilor au murit de ciumă. Teritoriile din jurul satului situat într-un peisaj pitoresc nu sunt potrivite pentru cultivarea cerealelor, astfel locuitorii satului se ocupă de creșterea animalelor și de cultivarea fructelor. Dacă primăvară urcăm spre Vârful Becheci, prin Câmpia Primejdiei, vom vedea multe flori: brândușă de munte, cocoșei, scilla, iar la începutul primăverii putem găsi și ghiocei în zonele mai înalte. Parcă aceștia ar păstra de la an la an amintirea oamenilor căzuți aici. 

Află mai mult

Csergő Kata - Măgherani

În urmă cu câteva secole nu a existat satul Măgherani de-a lungul râului Niraj. Conform legendei secuii au ridicat o cetate pe unul dintre dealurile din zonă, de aici provine numele de Várbérc folosit și astăzi. Una dintre hoardele tătarilor a atacat și această cetate mică, totuși puternică. Cu siguranță ar fi reușit s-o cucerească și i-ar fi pus în lanțuri pe refugiați dacă secuii s-ar fi lăsat învinși. A fost printre ei o fată înaltă și puternică, Csergő Kata, care a fost la fel de curajoasă ca Jeanne d’Arc și i-a îndemnat pe bărbați la luptă. S-a pus în fruntea armatei și, folosindu-și sabia și toporașul, le-a dat o lecție dușmanilor, până când și ultimul tătar a fost gonit din vale. În amintirea faptei de eroism a lui Csergő Kata unul dintre izvoarele locale a fost numit fântâna lui Kata, cu apa căreia turiștii își pot potoli setea. În opinia lui Orbán Balázs tătarii au revenit și au distrus cetatea, astfel localnicii au părăsit ruinele și s-au stabilit într-o zonă mai îndepărtată.Satul Măgherani, situat într-o vale mică și pitorească, nu a fost numit după eroii care au apărat cetatea, ci după numeroșii alunași care se găsesc în zonă. Un alt vârf situat deasupra satului, vârful Becheci este considerat un loc sfânt, în trecut s-a aflat aici o capelă, iar clădirea nouă ridicată în locul capelei vechi poate fi vizitată și astăzi. De pe acest vârf se vede aproape toată valea râului Niraj, locul în care au avut loc luptele între secui și tătari. Valea este înconjurată de păduri de stejar și de câmpuri cu flori sălbatice care oferă o destindere deplină turiștilor – aceștia, stând în vârf și uitându-se la vale, au senzația parcă timpul s-ar fi oprit deoarece în vreme frumoasă se văd chiar și Munții Harghita. Satul a resimțit atât consecințele atacului tătarilor, cât și cele ale Primului Război Mondial. Monumentul ridicat în amintirea eroilor – care este de asemenea unul dintre obiectivele turistice ale acestei regiuni – se înalță pe vârful Becheci de mai bine de o sută de ani. La fel ca eroina lor, Csergő Kata, și acești eroi au dat dovadă de curajul renumit al secuilor. 

Află mai mult

Cetatea lui Ciombod - Sărățeni, Chibed

La marginea satelor Chibed și Sărățeni, pe un deal s-a înălțat odată cetatea viteazului Csombod în fântâna căreia acesta a ascuns multe comori. Csombod a fost un castelan puternic, înalt, cu voce tare – astfel când a strigat: „Viteazul Csombod pornește!” toată lumea l-a auzit și nimeni nu a avut curajul să pășească pe drumul dinspre cetate. Se consideră că viteazul a săpat un tunel în dealul aflat sub cetate și astfel a apărat mult timp fortificația, însă, într-o zi, tătarii au sosit la cetate cu o armată foarte mare, Csombod nu a putut lupta împotriva acestei armate și nu a putut suporta înfometarea așa că a decis să părăsească cetatea împreună cu soldații, nu înainte de a-și ascunde în pâmânt comorile. Au fugit la dealul Hallgató aflat în apropiere și au așteptat acolo plecarea tătarilor, însă aceștia i-au prins în plasă pe oameni. Comorile sunt și astăzi ascunse în interiorul dealului, așteptând ca cineva să le găsească. În jurul satului Sărățeni – după cum indică și numele (Sărățeni -Sóvárad: vár – cetate) – s-ar fi putut înălța o cetate sau mai multe cetăți, fortificații mai mici.În zona Mureșului au existat mai multe fortificații asemănătoare în Evul Mediu, cea din Sărățeni putând fi una care făcea parte din sistemul de fortificații al secuilor care, conform cercetărilor științifice, putea fi distrusă cu ocazia invaziei tătarilor. Chiar dacă nu dăm peste comorile viteazului Csombod, merită să facem o drumeție în zonă și să ne imaginăm că suntem parte a evenimentelor menționate în legendă și să parcurgem localitățile cu nume grăitoare. Paralel cu locul cetății lui Csombod există alte dealuri care se întind până la malul râului Târnava Mică. Primul deal se numește Dealul Bucuriei deoarece – conform legendei – comandantul armatei care a atacat cetatea lui Csombod și-a sărbătorit victoria pe acest deal. Satul Sărățeni înconjurat de păduri și pășuni este renumit pentru porțile sale secuiești și casele țărănești caracteristice, precum și pentru biserica reformată. Satul are și un muzeu. Lângă localitate se află mai multe izvoare sărate, cu proprietăți terapeutice. Unul dintre aceste izvoare țâșnește de sub cetatea lui Csombod – poporul consideră că apa acestui izvor este colorată în roșu de comorile castelanului.

Află mai mult

Fickó - Fițcău, Aluniș, Morăreni

În valea pitorească a râului Mureș, nu departe de Deda, în direcția orașului Reghin se întinde o localitate mică care – conform legendei – și-a primit numele în urma unei coride cu doi tauri organizate de săteni. O parte mai îndepărtată a satului Morăreni dorea să devină independentă de localitate, oamenii aproape că s-au bătut, însă bătrânii i-au sfătuit ca ambele părți să-și aleagă câte un taur și bătălia taurilor să decidă soarta satului. Așa s-a întâmplat: cei doi tauri au luptat pe câmpie și a câștigat taurul acelor săteni, care doreau să devină independenți. Conform legendei populare taurul mai puternic se chema Fickó, astfel localitatea care a devenit independentă a fost numită Fickó, respectiv Fițcău în semn de onoare față de animalul învingător. Între localitățile Deda și Reghin, Valea Mureșului este bogată în obiective turistice naturale – nu doar la suprafață, ci și subteran, deoarece în zonă există multe peșteri de mulaj, formate din trunchiuri de copac. În urmă cu zeci de mii de ani în locul prezent al podișului Transilvaniei a fost o mare din care – datorită activităților vulcanice – s-au înălțat munții Călimani, munții Gurghiului și munții Giurgiu. Valea Mureșului leagă depresiunea Giurgiului de podișul Transilvaniei, iar în zonă s-au format barajele de la Răstolița, Lunca Bradului și Stânceni. Însă de-a lungul anilor barajele care adunau apa râurilor s-au umplut cu aluviuni vulcanice, astfel s-au creat niște formațiuni precum: Șapte stânci la Răstolița, Stâncile Sărăcin la Sălard sau Piatra Șoimului. Toate acestea merită să fie vizitate și nu putem omite nici una dintre cele mai renumite peșteri – Căsoaia lui Ladăș – la care putem ajunge cu ajutorul marcajelor turistice. Frumusețea pitorească a peisajului, istoria zonei și stilul de viață al locuitorilor au inspirat mai mulți scriitori și poeți din Transilvania. De asemenea, există foarte multe legende populare care ne povestesc despre formarea diferitelor localități, peșteri, obiective turistice naturale – o astfel de legendă este și cea care ne povestește despre taurul numit Fickó al cărui nume este păstrat de un sat micuț. 

Află mai mult

Dealurile comorii - Livezeni

Cu mai multe decenii în urmă localitatea Livezeni, situată lângă Târgu-Mureș, era în mod regulat jefuită, atât de armatele turcești, cât și de tătari. Însă, conform unei legend, comorile furate de turci ar putea fi ascunse și astăzi sub dealurile din Livezeni. Conform tradiției soldații turci care au distrus satul împărțeau comorile jefuite între ei când livezenii ascunși în pădure au observat că aceștia au luat-o la fugă. În acest moment, au sosit tătarii lângă Livezeni, iar turcii au încercat să ascundă comorile. Așa s-a întâmplat că au săpat mai multe gropi în pădurea din Livezeni și au ascuns bunurile furate în pământ, după care au fugit. Tătarii sosiți în zonă și în sat nu au găsit nimic de furat, iar în semn de răzbunare au dat foc caselor părăsite ale sătenilor. După ce tătarii au părăsit satul, localnicii au putut ieși din adăpostul lor. S-au mutat înapoi în sat, l-au reconstruit, și lumea a uitat de comorile ascunse în dealurile de lângă păduri. Însă poporul consideră că într-o zi unul dintre țăranii din Livezeni a primit o scrisoare de la un expeditor necunoscut – în această scrisoare au fost descrise exact locurile unde au fost ascunse comorile turcilor. Se consideră că pe baza acestei scrisori țăranul a găsit comorile furate și a dispărut cu acestea, însă conform unei alte povestiri s-a întâmplat exact contrariul: multitudinea de aur, argint și diamante se află și acum în pământ.Oamenii de știință consideră că dealurile interesante aflate în partea de sud-vest a localității Livezeni s-au format în urma unor alunecări de teren. Printre aceste dealuri chiar ar fi putut sta armate turcești în anul 1662, sub conducerea lui Ali Pașa. Merită să descoperim dealurile comorii – nu doar ca vânători de comori, ci și ca turiști iubitori de natură – și merită să descoperim și pădurile care le-au putut oferi un adăpost localnicilor în timpul atacurilor. Un alt obiectiv turistic în Livezeni este biserica reformată construită în anul 1816. În timpul lucrărilor de construcție au fost folosite materiale din vechea biserică construit în stil gotic. În această mică localitate există mai multe case de oaspeți și pensiuni care așteaptă turiștii. Livezeni se dezvoltă din ce în ce mai mult, ceea ce se datorează mai ales faptului că se află în directa apropiere a orașului Târgu Mureș și nu neapărat datorită comorilor ascunse sub dealuri. 

Află mai mult

Brazda diavolului - Dumitreni

Pe malul stâng al Târnavei Mici, în apropierea localității Bălăușeri, într-o vale îngustă și atrăgătoare se întinde satul Dumitreni unde s-a înălțat odată o fortăreață la fel de frumoasă și grandioasă asemenea castelului Lázár din Lăzarea. Din nefericire, de-a lungul secolelor castelul s-a distrus, însă în micuțul sat și în vecinătatea acestuia s-au păstrat mai multe obiective turistice și legende care îi uimesc pe vizitatori. Unul dintre cele mai renumite obiective turistice este Brazda Diavolului aflată în apropierea satului, niște șanțuri misterioase și vechi a căror legendă se leagă de povestea Castelului din Dumitreni. Din povestea lui Benedek Elek știm că cei trei domni, Balázsi, Nyujtódi și Csáki (aceste nume sunt reale, au fost purtate de unele familii nobile din regiune) au construit timp de mai mulți ani castelul, punându-i în mod cumplit pe localnici să lucreze și jefuindu-i pe trecători. Au pactizat și cu diavolul pentru a putea stăpâni cât mai mult peste locuitorii satului. Diavolul a auzit rugăciunile și blestemele poporului și a făcut dreptate: i-a pus pe nobili în fața unui brăzdar grandios, forțându-i să tragă o brazdă lungă în marginea satului Dumitreni ca să simtă și ei chinurile. Sătenii parcă au auzit și strigătul diavolului și pocnirile biciului acestuia – brazda trasă de nobili se numește și astăzi Brazda Diavolului. Valea îndrăgită de turiști, care înconjoară satul Dumitreni nu a fost ferită nici de catastrofe naturale – în august 1940 casele satului au fost devastate de inundații. Un tânăr din Ungaria i-a învățat pe locuitorii satului un meșteșug nou pentru a le asigura existența: tradiția împletitului din pănuși s-a transmis din tată-n fiu, mai trăiesc bătrâni care cunosc încă acest meșteșug. Din pănușii de porumb împletiți se creează nu doar obiecte de uz casnic și coșuri, ci și suveniruri și obiecte decorative pentru turiști. Biserica din Dumitreni, care desi a fost reconstruită de mai multe ori, totuși și-a păstrat caracterul medieval, reprezintă cel mai vizitat obiectiv turistic din localitate împreună cu valea unde domnii menționați în legendă au regretat pactizarea cu diavolul. 

Află mai mult

Zânele Dealului argilos - Eremieni

Unul dintre locurile legendare de luptă ale zânelor și diavolilor era Dealul argilos situat lângă satul Eremieni. Regele Sfântul Ladislau le-a donat satul aflat într-o vale mică celor trei nobili din sat, care au fondat localitatea. Conform legendei populare aceste persoane au avut grijă ca pământurile să dea întotdeauna o recoltă bogată. Însă o dată pe an au apărut diavolii în această zonă și au încercat să le alunge pe zâne din căminele lor. Sătenii le-au numit pe aceste ființe rele spiriduși și au dorit să le protejeze pe zânele bune de aceștia. Când diavolii le-au atacat pe zâne, sătenii și-au folosit mintea pentru învingerea diavolilor: aruncau în aer ramuri aprinse, astfel că diavolii au crezut că au sosit zeii să le ajute pe zâne. Astfel, diavolii au fugit repede din zona Dealului argilos și nu s-au mai întors niciodată. În semn de recunoștință zânele au făcut pământurile din Eremieni și din zonă și mai fertile. Lângă această localitate mică, pe un alt deal se înalță o biserică monumentală foarte veche, în stil gotic. Orbán Balázs a descris această biserică în următorul fel: „..am avut norocul să descoperim aici un monument istoric frumos și destul de bine păstrat în stil gotic care merită atenția arheologilor.” Vizitatorii ar putea considera un aspect interesant faptul că sub această biserică se află un loc de înmormântare în care se supune că ar fi fost înmormântați călugări. Pe peretele interior se văd niște fresce vechi, una dintre acestea prezintă crucificarea lui Isus. Corul și băncile au culoarea albastră specifică acestor biserici, balustradele sunt acoperite cu broderii cu inscripții albe. Turiștii pot vedea broderii nu doar în biserică, ci și în micul muzeu al satului, care este numit de localnici „casă roșie-albă-verde”, pot fi văzute și instrumente legate de meșteșuguri și meserii vechi, unele dintre acestea pot fi încercate. În zonă există foarte bune trasee de drumeție. Deși astăzi nu mai putem întâlni zâne și diavoli pe Dealul argilos, amintirea acestora este încă păstrată de săteni. 

Află mai mult

Izvorul balaurului - Jacodu

Lângă localitatea Jacodu se află creasta Varuta, al cărei vârf pleșuv se ridică din valea mică în care se găsește această localitate. Din peretele muntelui țâșnește un izvor numit Izvorul balaurului. Conform legendei populare balaurul a trăit în mlaștina aflată la poalele muntelui. Acesta a fost puternic, mândru și în fiecare an și-a cerut o fată necăsătorită de la locuitorii satului pentru a-i lăsa în pace. Așa au trăit oamenii cu frică, iar într-o zi i-a venit rândul logodnicii unui cavaler viteaz, un strămoș al familiei Bethlen din Boiu, însă cavalerul curajos nu a vrut să renunțe la iubirea sa și a pornit ca David Goliatul către mlaștină. Iubita acestuia a fost îngrijorată și a încercat să-l împiedice să plece, însă cavalerul a fost foarte hotărât. L-a atras pe balaurul rău afară din mlaștină și l-a înjunghiat în inimă, luându-i capul cu el la Jacodu. Însă mica localitate Jacodu situată în apropierea orașului Sighișoara, lângă izvorul pârâului Jacodu nu a fost numită după această faptă de eroism, ci după forma acesteia: se întinde între dealurile înalte din zonă ca un sac (zsák – sac, Zsákod - Jacodu). Turiștii, uitându-se în jur de pe vârful Varuta, pot avea parte de o priveliște fabuloasă. Sursele istorice și Orbán Balázs menționează și ruinele unei fortărețe, însă până în prezent istoricii nu au reușit să identifice exact locul în care s-ar fi putut afla acesta. „Acum nu există urma niciunei cetăți, totuși plugul (deoarece în această regiune se lucrează și vârfurile muntoase înalte) aduce la suprafață multe bucăți de teracotă” – scrie Orbán Balázs.În perioada reformei protestante locuitorii satului s-au convertit la religia unitariană, însă două secole mai târziu familia Horváth a construit o capelă catolică care a fost transformată în biserică în anul 1826. Lângă biserica unitariană reconstruită tot în secolul al 19-lea se află o clopotniță în care vizitatorii pot vedea cele mai mari clopote din această zonă. Cele două clopote au fost turnate de Hönig Frigyes la Arad în anul 1921, respectiv în 1936. La Jacodu s-a născut renumitul publicist, economist și expert financiar, Hegedüs Sándor (1847–1906), care în perioada dualismului a fost ministrul comerțului și deputat clujean. În onoarea sa a fost înființată o cameră memorială în satul său natal care poate fi, de asemenea, vizitată. Chiar dacă vizitatorii nu pot vedea capul tăiat al balaurului răutăcios, vor părăsi Jacodu plini de energie datorită peisajului pitoresc și a călătoriei sentimentale în timp. 

Află mai mult

Locul întrunirii Zânelor - Ghindari

Conform tradiției populare în apropierea satului Ghindari, situat pe malul stâng al Târnavei Mici, între două pârâuri, se afla cetatea unui ban secui, Maka. În timpul invaziei tătare și după această perioadă oamenii care au apărat cetatea s-au stabilit în regiunea deluroasă din jurul ei, și au înființat satul Ghindari (Makfalva; makk = ghindă) numit după castelanul cetății. După un anumit timp secuii au părăsit cetatea, însă aceasta nu a rămas mult timp neocupată. Conform unei legende locale, cetatea a fost ocupată de niște zâne voioase care cântau și dansau printre pereții vechi în fiecare noapte. Locuitorii satului Ghindari le-au îndrăgit pe zâne, datorită muzicii și cântecului lor au avut vise mai frumoase ca oricând. Însă, curând au venit vremuri mai tulburi, iar zânele blânde au fost nevoite să fugă către zone mai protejate, păduroase. Cetatea părăsită a început să se distrugă, locuitorii satului Ghindari au luat pietrele cetății, iar astăzi nu mai poate fi găsit locul exact al acesteia. Însă dealul pe care odată s-a înălțat cetatea poate fi vizitat și astăzi – localnicii l-au numit Locul de întâlnire al zânelor, păstrând astfel amintirea ființelor voioase. În secolul trecut, satul Ghindari a fost afectat de mai multe dezastre naturale: biserica reformată a fost distrusă de cutremure și alunecări de teren, însă aceasta a fost reconstruită și astăzi reprezintă unul dintre obiectivele turistice ale satului Ghindari. Localnicii consideră că renumitul conducător al răscoalei țărănești, Gheorghe Doja s-a născut în acest sat: dacă traversați satul, vizitați curia Dósa construită în anul 1813, în care funcționează muzeul etnografic. În trecut localnicii s-au ocupat de artizanat și de prelucrarea inului. Descendenții lor consideră și în prezent că zânele se întorc o dată pe an, la începutul lunii noiembrie, la locul fostei cetăți, se distrează până-n zori și dispar. Își vrăjesc locul lor de întâlnire, de aceea cerul de noiembrie se înnegrește și urmează vremea ploioasă. Însă în nopți limpezi și liniștite oamenii susțin că aud muzica voioasă a ființelor fabuloase. 

Află mai mult

Bucsupad - Cristești

La sud de Cristești, între râurile Mureș și Niraj se înalță un munte al cărui vârf se numește Búcsúpad. Conform unor opinii vârful a fost numit după faptul că în perioada de dinainte de reformă acesta a fost un loc de pelerinaj (búcsú). Însă, conform unei alte tradiții povestea acestui loc este mult mai tristă: aici își luau rămas bun rudele și iubitele de la bărbații secui care plecau la luptă. Conform scriitorului Orbán Balázs rămasul bun a fost un moment impresionant: părinții au binecuvântat armele luptătorilor și le-au spus: „Luptă cu această armă în așa fel, încât să aduci cinste mie și patriei tale!”. Familiile vitejilor i-au însoțit pe aceștia până aici și pe mulți dintre ei i-au văzut aici, la Búcsúpad, pentru ultima oară. De-a lungul secolelor locuitorii satului Cristești au trăit multe momente de neliniște și pustiire. În anul 1600 soldații generalului Giorgio Basta nu i-au ucis doar pe locuitorii satului Cristești aflați pe fugă, ci au dat foc și bisericii lor fortificate. Mai târziu Transilvania a fost ocupată de armate poloneze și tătare care au jefuit satul – pentru o perioadă mai lungă satul a fost numit Pusztakeresztúr Cristești pustiu). În această localitate s-a născut una dintre cele mai renumite personalități ale medicinei maghiare din Transilvania în secolul al 19-lea, Knöpfler Vilmos, care a îndeplinit de asemenea și funcția de deputat. Înființarea spitalului din Târgu Mureș se leagă de numele acestuia. El a construit castelul din Cristești care mai târziu a căzut pradă focului. Astăzi, Cristești aproape că a devenit parte a orașului apropiat Târgu Mureș, iar principalele obiective turistice ale localității le reprezintă bisericile reconstruite de mai multe ori de-a lungul secolelor. Turiștii pot vizita și astăzi locul de rămas bun Búcsúpad aflat la marginea satului Cristești care nu reprezintă locul renunțării, ci locul speranței revederii: iubitele luptătorilor secui au crezut întotdeauna în revenirea soldaților. Astfel cuvintele lor de rămas bun au fost următoarele: „Întoarce-te în așa fel, încât să te pot îmbrățișa cu mândrețe!” Locul de rămas bun Búcsúpad ne amintește de vitejia, fermitatea și simplitatea spartană a secuilor. Dacă urcăm acest deal, să ne gândim la mamele, tații și miresele care au privit orizontul cu speranță, așteptându-i pe cei dragi. 

Află mai mult

Legenda călărețului Apold

Satul micuț aflat lângă Sighișoara este păzit de o biserică fortificată. În această localitate se găsesc multe case săsești frumoase ridicate în evul mediu și în epoca modernă care îi fac pe vizitatori să se oprească aici. Satul se întinde în valea pârâului Șaeș și nu este identic cu localitățile aflate între Sibiu și Sebeș, Apoldu de Sus și Apoldu de Jos.  Conform legendei satul a fost numit cu mai multe veacuri în urmă după un călăreț. Se susține că numele original al satului era Trapold (acesta este numele german al satului și astăzi) pentru că un călăreț venea în sat pe un cal numit Old. Când a vrut ca calul să galopeze, a strigat următoarele cuvinte: „Trapp, Old! Trapp, Old!” – astfel satului i-a fost dat acest nume. Însă pare mult mai reală presupunerea conform căreia sașii care mutaseră aici din Oppelshausen, Germania, îi dădeau localității numele de Apoldia, iar numele prezent al satului ar putea fi forma prescurtată a acestuia.  Apold este renumit nu numai pentru originea numelui și casele săsești, ci și pentru biserica fortificată în stil gotic care se înalță în mijlocul satului, pe un deal. În secolul al 13-lea se înălța aici o bazilică fără turn pe care sașii în secolul al 15-lea au transformat-o într-o biserică gotică pe lângă care au ridicat și o clopotniță. Zidul dublu și crenelurile aflate în zid se referă la faptul că această clădire ar fi putut fi folosită în scopuri de apărare – mai putem găsi creneluri și în clopotnița prevăzută cu un coridor circular din lemn. Turnul de poartă se numește Haferturm, adică Turnul Zabos, celălalt turn se numește Wisserturm, adică Turnul Alb. Pe turnul de poartă este inscripționat anul 1529. În secolul al 17-lea biserica a fost renovată de două ori, iar în anul 1723 clopotnița a fost prevăzută cu un ceas în care apare o statuie de lemn la fiecare oră fixă. Orga aflată deasupra altarului bisericii fortificate din Apold a fost realizată de meșterul Johann Theiss în anul 1821.  În ceea ce privește posibilitățile de cazare, în satul Apold niște case săsești vechi au fost transformate în pensuni și case de oaspeți – proprietarii se străduiau să păstreze și să extinde mijloacele, mobilele și atmosfera specifică a caselor vechi. Chiar dacă niște case s-au cam distrus de-a lungul secolelor, simțim că ne-am muta cu plăcere în acest sat frumos. Mai ales dacă gustăm și specialitatea locală: mămăliga cu brânză pe care localnicii o servesc cu ou fiert și unt.  Dacă ne plimbăm în jurul zidurilor cetății sau pe străzi și ne întâlnim cu un călăreț, probabil că nu se va supăra dacă îl rugăm să-i strige calului cuvintele pe care le-a rostit și călărețul din legendă.

Află mai mult

Pământul vrăjitoarelor - Boiu

Localitatea Boiu situată lângă Albești este alcătuită din Boiu Mic și Boiu Mare. Conform legendei populare în aceste localități vechi – printre ele și în Șoard – au trăit odată vrăjitoare… În zonă se găsesc nu doar vrăjitoare, ci și multe peșteri – nu departe de aceste găuri misterioase a avut loc pe câmpia de la Albești una dintre ultimele bătălii ale revoluției și lupții pentru libertate din 1848-49. Conform legendei populare aceste peșteri neobișnuite sunt foarte adânci, fără fund: dacă aruncăm o piatră în peșteră, aceasta dispare pentru totdeauna. Sătenii consideră că un câine – în timp ce fugea după un iepure – a intrat într-una din aceste peșteri, iar gazda acestuia nu l-a mai văzut niciodată. Ba chiar mai mult oamenii susțin că aceste peșteri adânci au înghițit și o vacă împreună cu căruță, respectiv au dispărut și niște fete din sat – locuitorii zonei suspectează că ele au dispărut tot în aceste peșteri. Locuitorii satelor Boiu și Șoard le-au considerat pe vrăjitoare niște ființe foarte dibace, șirete. Au considerat că acestea – prin niște vrăjeli misterioase – au furat în mod regulat laptele dat de vacile sătenilor, iar oamenii au descoperit acest lucru destul de târziu. Însă, mai devreme sau mai târziu, oamenii au demascat pe fiecare vrăjitoare: sătenii au observat o ființă care semăna cu o femeie și care storcea lapte din colțurile eșarfei sale, iar o altă femeie a pus animalul său preferat – o broască – sub ugerul vacii, astfel vrăjind-o. Iar o altă femeie a creat pe câmpie un vârtej care l-a dus pe ciobănel, iar în timp ce acesta nu a fost acolo, vrăjitoarea a furat laptele dat de oii. Cu timpul sătenii și-au dat seama că vrăjitoarele îi păcălesc, s-au săturat de aceste vrăjeli și au inventat multe rituri pentru a-și proteja animalele de vrăjitoare. Au considerat utilă plasarea unui cap de câine sub iesle sau – în timp ce au spus rugăciunea Tatăl nostru au înfipt de vreo patru sau cinci ori furca de fier în pământ – astfel au înlăturat intențiile rele. Dat fiind faptul că în zonă nu mai trăiesc vrăjitoare – cel puțin localnicii nu mai povestesc despre ele – nu trebuie să ne fie frică de vârtej, putem să mergem liniștit în excursii. În vreme frumoasă putem descoperi satele mici pe jos sau mergând pe bicicletă. Satele prezente Boiu și Șoard au fost cândva locuite de sași, iar în anul 1564 s-au mutat la sat maghiarii reformați care mai târziu s-au convertit la religia unitariană. În loc de vrăjitoarele rele din legendele populare la Boiu putem descoperi obiective istorice dacă vizităm ruinele castelului Bethlen de odinioară. Castelul a fost construit de istoricul Bethlen Farkas, cancelarul Transilvaniei în secolul al 17-lea. Clădirea le-a făcut față cu succes evenimentelor tulburătoare ale secolului al 20-lea, în deceniile comunismului în această clădire au fost amenajate birourile de stat de la Albești. Lângă castel trece râul Târnava Mare – după o inundație semnificativă care a avut loc în anul 1970 s-a înființat un baraj în apropierea castelului. Când s-au terminat lucrările, castelul a rămas fără gazdă. De la începutul anilor 1980 castelul a început să se degradeze, ușile, ferestrele, grinzile au fost luate. Mergând mai departe spre vârful Sárkánykő de la Boiu, merită să fim atenți ca vrăjitoarele furătoare de lapte nu cumva să ne arunce în gropile fără fund. 

Află mai mult

Pasul Tătarilor - Vălenii de Mureș

Regiunea situată de-a lungul râului Mureșul de Sus era jefuită de tătari timp de mai multe veacuri, însă câteodată și ei au fost opriți de secui. De exemplu în Vălenii de Mureș poporul susține că oamenii erau nevoiți de foarte multe ori să fugă de tătari și să se ascundă, câteodată în ultimele clipe – erau cazuri când un călăreț a sosit cu vestea că tătarii erau deja în satul învecinat Ideciu de Sus.  În jurul anului 1420 a fost construită o cetate lângă această localitate, ale cărei ruine pot fi vizitate și astăzi. Degeaba avea cetatea pereți din pietre tari din Mureș, lipiți cu var fierbine, tătarii au cucerit-o și pe aceasta, iar conform legendei doar doamna cetății a rămas în viață, care a scăpat de dușmani fiind ascunsă în coșul de fum. Bărbații din satul învecinat Aluniș au sărit în ajutorul locuitorilor satului Vălenii de Mureș. Aceștia au reușit să îi alunge pe tătari printr-un truc: era în apropiere un deal împădurit, tătarii i-au alungat pe secui până la acel deal, însă aceștia, apelând la metoda de luptă a maghiarilor străvechi și ascunzându-se în tufișuri i-au atacat pe tătari și i-au forțat să se retragă. Tătarii, necunoscând zona, au fugit de pe deal până ce au ajuns în valea din apropiere. Acolo locuitorii satului Aluniș i-au lăsat să fuge și în amintirea acestor evenimente au numit dealul abrupt situat lângă Vălenii de Mureș Pasul Tătarilor.  Regiunea situată de-a lungul râului Mureșul de Sus este în mare parte acoperită de păduri. Această zonă a râului Mureș era în trecut un domeniu regal cu centrul în satul apropriat Brâncovenești. Aceste păduri au fost bogate în animale sălbatice chiar și în Evul Mediu – de aceea, la fel ca și în prezent, au fost considerate locuri de vânătoare importante. De-a lungul secolelor satul Vălenii de Mureș și zona înconjurătoare au avut mai mulți domnitori, însă din fericire multe terenuri au rămas neatinse: pădurile extinse, pășunile și poienile sunt și astăzi destinații turistice frumoase, adecvate și pentru excursii de grup.  În apropierea satului sunt foarte puține terenuri agricole de calitate, fertile. În această loacalitate oamenii se ocupă mai degrabă cu creșterea animalelor deoarece pădurile de stejar, pășunile, poienile și pârâurile limpezi ale pădurilor au făcut posibilă desfășurarea acestor activități. Bineînțeles o altă sursă importantă de trai a fost economia forestieră: plutăritul pe râul Mureș este de asemenea o tradiție veche care s-a dezvoltat în secolul al 19-lea.  Conform presupunerilor numele satului este de origine bulgară care s-ar fi putut forma din expresia „ná desznájá beregá”, adică pe malul drept, însă sătenii au și o poveste locală: cineva în trecut a propus ca satul să aibă un nume frumos, aristocratic, iar ceilalți au reacționat în următorul fel: „na jó” (să fie – numele satului în limba maghiară fiind Disznajó). În această localitate există multe nume expresive: de exemplu strada Tógát a fost numită după faptul că familia Patócsy a realizat un heleșteu, respectiv un baraj (gát) pentru reglarea debitului lacului. Un alt punct interesant în sat este Sóskút: localnicii au întâmpinat dificultăți în achiziționarea sarelui, de aceea aduceau apa de la fântâna cu apă sărată aflată la marginea satului - cu această apă făceau mămăliga și tot în aceasta țineau varza.  Pe pereții bisericii reformate ale satului Vălenii de Mureș, reconstruită în anul 1888, se văd niște fragmente de fresce care ar fi putut fi realizate în secolul al 14-lea. S-a descoperit și o piatră de mormânt din anul 1586 – din perioada în care tătarii invadau de mai multe ori micile localități ca Vălenii de Mureș.  Astăzi cu ocazia unei excursii în păduri nu îi vom mai întâlni pe tătari și pe doamna cetății, însă îi vom întâlni cu siguranță pe alți turiști interesați de această zonă. Iar în loc de sunetul săbiilor se aud păsările pe deal care era locul victoriei secuilor.

Află mai mult

Amintirea luptei maghiarilor pentru libertate din 1848-49 - Albești

Localitatea situată în apropierea orașului Sighișoara este un punct memorial istoric extrem de important. Aici a avut loc una dintre ultimele bătălii ale revoluției maghiare din anii 1848-49, aici a căzut, respectiv a dispărut Petőfi Sándor și revoluționarul Zeyk Domokos. În cele mai importante puncte ale bătăliei, pe teritoriul curții Haller din localitate, respectiv la Ispánkút aflat în apropiere s-au ridicat statui pentru cinstirea memoriei revoluționarilor. În zonă se găsesc mai multe morminte comune. În zilele noastre evenimentele din anul 1849 au devenit mitizate, este dificilă separarea faptelor de ficțiunile povestite de oameni de mai bine de un secol și jumătate. Sigur este însă faptul că bătălia chiar a avut loc, iar maghiarii conduși de polonezul Bem József au fost învinși de armata rusă puternică. Nu doar dispariția și moartea presupusă a poetului Petőfi Sándor (a fost văzut pentru ultima oară la Ispánkút, locul în care se află astăzi un monument renovat, ridicat în memoria lui Petőfi) se leagă de bătălia de la Albești, ci și fapta de eroism a ardeleanului Zeyk Domokos a cărui amintire trăiește în inimile locuitorilor acestei zone. Soldatul puternic și viteaz a participat la revoluția maghiarilor ca locotenent și căpitan, la bătălia de la Albești a jucat un rol important în salvarea generalului Bem József, respectiv există și povești conform cărora acesta l-a rugat și pe Petőfi să stea pe calul său ca să-l salveze și pe el, însă poetul l-a refuzat. Conform legendei Zeyk a luptat singur împotriva cazacilor cu o sabie, iar cazacii nu l-au putut învinge. Dușmanii voiau să-l prindă viu, însă Zeyk Domokos, fiind înconjurat de dușmani, s-a împușcat în cap. Evenimentul ar fi putut avea loc în apropierea locului Ispánkút, soldatul viteaz – asemenea lui Petőfi – se odihnește într-unul dintre mormintele comune de la Albești. În Cristuru Secuiesc există un centru școlar numit după el, iar la Budapesta o stradă îi păstrează amintirea. Istoria localității este strâns legată de familia nobilă Haller, respectiv de castelul de odinioară. Timp de mai multe decenii membrii familiei Haller au fost niște personalități importante ale acestei zone atât din punct de vedere economic, cât și din punct de vedere cultural. Pe moșia lor de odinioară se află monumentul cu pasărea Turul, cu o înălțime de zece metri, care a fost ridicat în anul 1899 lângă locul propus al unui mormânt comun. În afară de acest monument contesa Haller Lujza a înființat tot în această perioadă și un parc memorial și o casă memorială “Petőfi” – după niște decenii anevoioase aceste locuri pot fi vizitate și astăzi, expoziția fiind extinsă cu statuii lui Petőfi Sándor și Bem József. Micul muzeu este administrat și funcționat de Asociația Culturală “Petőfi Sándor” și adăpostește o expoziție reînnoită în anul 2000 care prezintă Ungaria în secolul al XIX-lea, revoluția și ultimele zile ale lui Petőfi Sándor. Familia Haller avea și un castel în Albești timp de mai multe secole, o mare parte a castelului s-a distrus până în mijlocul secolului al XX-lea, însă există multe legende și povești care se leagă de acest castel. Conform legendei exista un tunel între castel și pădurea apropiată, iar un alt tunel ducea la dealul Kolostordomb unde astăzi se găsește un cimitir. Turiștii vizitează Albești în primul rând pentru locurile memoriale, însă această localitate se mândrește de mai multe clădiri spectaculoase și specifice. În această localitate au trăit împreună timp de mai multe secole sașii, maghiarii, românii și romii – iar pe strada principală pot fi văzute clădirile specifice fiecărui popor. Pe aceeași stradă principală pe care au luptat Petőfi, Zeyk și Bem pentru libertatea poporului maghiar. 

Află mai mult

Dealul lui Daru - Gornești

Numele localității situate pe malul râului Mureș poate proveni din cuvântul „gernye” care înseamnă un copac uscat: oamenii uscau pădurile din zonă pentru a înființa localitatea. Unele locuri în Gornești poartă și astăzi nume interesante și sunt legate de legende și povești. Un astfel de loc este de exemplu dealul „Darudombja” (dealul lui Daru) despre care se consideră că era locul unei bătălii între doi tauri – unul purta numele de Daru și era învins de celălalt. Animalul a fost înmormântat pe acel deal care de atunci poartă numele taurului. Cel mai înalt punct al satului se numește „Urak asztala” (Masa domnilor) - și acest nume se referă la trecut: o dată era un domn mare care venea aici la vânătoare împreună cu prietenii săi. Pe vârful dealului era o masă de lemn și niște scaune, acolo se odihneau vânătorii. Băieții tineri din sat erau gonașii: aceștia nu aveau voie să stea la Masa domnilor, însă în semn de recunoștință pentru ajutorul acordat au primit pâine proaspătă și vin. O altă parte a satului Gornești este numită „Csitkóskert” (Grădina mânjilor) – în trecut aici era o poiană mare unde oamenii și-au dus caii, mânjii la păscut și aici era și grajdul. Sătenii au cumpărat acest teren, însă numele s-a păstrat. Dacă suntem în Gornești trebuie să vizităm neapărat două clădiri. Una este biserica reformată situată în centrul satului, ridicată în evul mediu în stil gotic, care de-a lungul secolelor a fost reconstruită și transformată de mai multe ori, însă este și astăzi o clădire foarte impresionantă în centrul satului. Clopotul mare al bisericii a fost realizat în anul 1456. În acea perioadă satul se afla în proprietatea familiei Erdélyi din Șintereag, după care a devenit proprietatea familiei Teleki. Cealaltă clădire renumită în Gornești este cetatea de odinioară care în anul 1686 era transformată într-un castel de cancelarul Teleki Mihály. La fel ca în cazul castelului Bethlen din Zau de Câmpie, numerologia juca un rol important și în timpul proiectării acestui castel care are 52 de încăperi și 365 de ferestre. Exploratorul renumit al Africii al familiei Teleki, Teleki Sámuel, și-a păstrat colecția impresionantă, respectiv biblioteca în acest castel, însă o mare parte a acestor obiecte și cărți s-au distrus în timpul evenimentelor tulburătoare care au avut loc în secolul al 20-lea, doar o parte a acestora putea fi salvată, iar în prezent acestea se păstrează în Biblioteca Teleki din Tîrgu Mureș. După naționalizare clădirea a fost revendicată și renovată, astăzi fiind un loc important pentru evenimente. În parcul castelului realizat în stil baroc se găsesc statuile figurilor mitologice. Turiștii care vizitează satul Gornești pot participa și la zilele castelului care este un eveniment din ce în ce mai popular, organizat în fiecare an în castel, respectiv în parcul castelului, și în cadrul acestui eveniment oamenii nu doar că pot vizita clădirile impresionante ridicate în stil baroc, ci pot participa și la programe pentru copii și pentru adulți. În castelul renovat din Gornești funcționează un atelier de artă și se organizează anual un festival al muzicii de cameră. Dacă am admirat deja biserica reformată și castelul Teleki, putem urca și la Masa domnilor la care - în prezent - se poate așeza oricine. Nu trebuie să ne fie frică, deoarece nu îi vom întâlni nici pe caii din Grădina mânjilor, și nici pe taurii care pasc pe Dealul lui Daru. 

Află mai mult

Povestiri din Trei Sate

Localitatea Trei Sate situată pe malul drept al Târnavei Mici, în apropierea satelor Sângeorgiu de Pădure și Ghindari s-a înființat în anul 1950 prin unirea a trei sate - Cioc, Hotești și Ștefănești.Satul mamă era Ștefănești. Aici se găsește biserica reformată a satului prezent, ridicată în anul 1880, însă conform poporului în acest loc a existat o biserică străveche chiar și în timpul regelui Sfântul Ștefan. Există multe legende legate de această zonă, de exemplu oamenii consideră că în minele din Virgó se formează aur, iar acest aur este colectat și luat de niște străini misterioși. Locul “Keme bükke” a fost numit după un lider maghiar, iar conform legendei în locul numit „Kozmáné hegyese” se înălța o fortăreață. În timp de pace pe arborele cetății era un steag alb, iar steagul roșu era un semn de pericol – în acest caz bărbații își luaseră armele și fugeau la cetate să apere satul. Oamenii din Ștefănești susțin că principele Rákóczi Ferenc al II-lea venea des la vânătoare în această zonă. De multe ori se stabilise în partea de sus a localității care este numită și astăzi Câmpia principelui. Originea numelui celuilalt sat, Cioc, este legată de regele Matei. O dată regele se afla în această zonă împreună cu oamenii săi care au tulburat apa de calitate bună a fântânilor aflate în sat înainte ca regele să fi reușit să bea din apă. Regele aproape că a rămas însetat, însă a fost ajutat de o fată frumoasă din sat a cărei casă nu era găsită de soldați. Fata i-a adus regelui o cană cu apă, iar regele a sărutat-o pe obraji – această fată a devenit dama de onoare a regelui Matei, iar satul a fost numit Cioc (csók – sărut). Această legendă este povestită și în satul Ștefănești, însă în acea legendă regele Sfântul Ștefan a sărutat o fată, de aceea satul a fost numit după el. Conform unei alte povestiri fondatorii satului Cioc nu s-au putut decide dacă să înființeze un sat sau un oraș. Majoritatea zicea: „csak falu legyen” (să fie doar un sat), iar din această expresie s-a format numele satului. Există o legendă legată de principele Rákóczi și în al treilea sat, Hotești: în timpul unei campanii militare principele a plantat un salcâm (conform poporului: zádokfa) în această localitate despre care oamenii susțin că există și astăzi. Conform scriitorului Orbán Balázs satul Hotești s-a format în următorul fel: șase familii fugeau aici din Ștefănești din cauza unei epidemii de ciumă – de aceea inițial satul era numit Hatosfalva (Șase sate), iar cu timpul numele și-a pierdut prima literă, satul fiind numit Atosfalva (Hotești). Una dintre cele mai frumoase atracții turistice în satul Cioc este biserica unitariană ridicată în anul 1798, iar în Ștefănești merită să vizităm conacul Barátosi. Plimbându-ne printre frumoasele conace și pe străzile înguști ne putem aminti de poveștile legate de această localitate. Iar dacă ne obosim, ne putem odihni în umbra salcâmilor frumoși. 

Află mai mult

Moștenirea familiei Bethlen - Criș

Istoria micii localități care se situează la sud-vest de Sighișoara și se află sub administrarea comunei Daneș s-a împletit cu trecutul uneia dintre cele mai mari și cele mai vechi familii aristocratice, familia Bethlen. Conform unei legende în satul Criș, în prăpastia muntelui Wendchenberg trăia un balaur uriaș cu trup de șarpe care cerea în fiecare săptămână să i se ofere ca jertfă un animal mai mare sau un om. Însă familia Bethlen s-a stabilit în Criș, a construit un castel și i-a ajutat pe oamenii săraci, mai ales în timpul iernii, când aceștia nu au avut ce să mănânce. Tot această familie a terminat domnia șarpelui: strămoșul familiei Bethlen, un birjar l-a învins pe șarpe cu ajutorul unui truc, astfel a dobândit castelul care inițial i-a aparținut familiei Teleki. Birjarul a jupuit o oaie, blana acesteia a umplut-o cu var nestins adus din mina de calcar aflată în apropiere și a cusut-o. A aruncat această blană în fața șarpelui care a mâncat-o, însă varul a devenit fierbinte în stomacul acestuia și l-a ucis. De aceea cuprinde blazonul familiei Bethlen un șarpe. Astăzi în Criș, în această localitate mică fondată de sași, trăiesc mai ales români și romi. O mare parte a sașilor a emigrat – iar în satul cu câteva sute de locuitori se găsește și astăzi castelul Bethlen care reprezintă cel mai important obiectiv turistic din zonă. Satul poate fi accesat de pe drumul național care leagă orașele Mediaș și Sighișoara și chiar dacă drumul care duce la sat se află într-o stare foarte slabă, castelul și experiența, adică călătoria în timp îi recompensează pe vizitatori. Castelul renascentist a fost construit în două faze: între anii 1580-1590, respectiv în secolul al 17-lea, când și-a trăit perioada de înflorire. Acest castel a fost o clădire importantă și din punct de vedere militar deoarece avea și bastioane. Castelul avea o fundație pătrată, în zilele noastre mai există două din cele patru bastioane originale prevăzute cu deschizături pentru gurile de foc și cu ornamente de relief. Familia Bethlen a părăsit castelul în anul 1944 odată cu apropierea frontului care astfel a devenit proprietatea statului și care s-a deteriorat în mod semnificativ în timpul comunismului. Descendenții familiei Bethlen au recuperat castelul din Criș în anul 2007, iar în 2014 l-au pus la dispoziția Fundației Sfântul Francisc din Deva administrată de Böjte Csaba pentru o perioadă de cincizeci de ani – astfel fundația renovează castelul care va fi un centru cultural, turistic și de formare. Totuși, ar trebui să avem grijă în timp ce ne plimbăm în grădina castelului sau în zonă deoarece urmașii mici ai balaurului cu trup de șarpe care apare pe blazonul familiei Bethlen îi mai pot speria pe turiști. 

Află mai mult

Peștera lui Zaszpad - Aluniș

În urmă cu mai multe secole teritoriul satului Aluniș situat la nord-est de Reghin putea fi locuit de sași – la acest lucru se referă numele vârfului Zászpád care ar putea fi o variantă a cuvântului Szászpad. Conform legendelor muntele a fost numit după regele sașilor care trăia acolo și care avea o fiică frumoasă. Fata a fost răpită de balaurul care trăia în munte și degeaba au venit viteji, cavaleri și fii de împărat din tărâmuri îndepărtate, nimeni nu a reușit să-l învingă pe balaur. În sfârșit a venit un ciobănel isteț din Aluniș care avea o singură dorință: împăratul să-i dea cea mai lucioasă sabie și să pună în fața peșterii cea mai frumoasă fată din zonă pentru a-i distrage atenția balaurului. De îndată ce balaurul a ieșit din peșteră, ciobănelul i-a tăiat cele șapte capete. În semn de recunoștință regele i-a oferit ciobănelului fiica sa – la nuntă au dansat atât de mult, încât au doborât toți copacii, de atunci nu se mai găsesc copaci pe vârful Szászpad. Conform unei alte legende și tătarii s-au stabilit pe Zászpád care și-au păstrat comorile furate într-o peșteră închisă. Oamenii i-au alungat pe tătari din zona satului Aluniș, însă cel mai probabil aceștia au blestemat comorile ascunse deoarece toți vânătorii de comori au fost înghițiți de pământ. Timp de mai mulți ani oamenilor le era frică de acel loc deoarece credeau că cei care intră prin ușa de fier nu se vor mai întoarce niciodată. Unii susțin că în peșteră trăiește un leu: dacă cineva aruncă o piatră în peșteră, se aude un mormăit înfricoșător. Cel mai probabil satul Aluniș a fost numit după alunii din zonă. Aici chiar a existat o cetate: așa-numitul castel Mentővár s-ar fi putut fi construit în anii 1300. Timp de mai multe secole oamenii din zona Mureșului de Sus fugeau în această cetate care trebuia să le facă față nu numai invaziilor tătare, ci și altor situații periculoase. Ruinele cetății pot fi văzute și recunoscute cu ușurință și astăzi de vizitatorii satului. Această mică localitate este înconjurată de păduri, câmpii, pășuni și pârâuri, de aceea reprezintă un teren de vânătoare extraordinar. Conform poporului în pădurile aflate în apropierea satului Aluniș au mers la vânătoare principi, regi, prinți și bineînțeles moșieri locali. Biserica din Aluniș este un monument istoric semnificativ deoarece sanctuarul bisericii a fost construit în secolul al 15-lea. De-a lungul secolelor biserica a fost extinsă, însă în anul 1801 a fost distrusă într-un incendiu. În biserică se găsesc obiecte de artă semnificative: o cană de staniu din anul 1620 și un clopot fabricat în anii 1660. Dacă vremea este frumoasă și urcăm pe vârful Zászpád care are o înălțime de 1241 de metri, putem vedea și orașul Târgu Mureș. Să nu ne fie frică deoarece urmașii ciobănelului din legendă își pasc și astăzi oile acolo, iar în peșteră nu trăiesc nici tătari, nici monștri. 

Află mai mult

Trecutul orașului Târgu Mureș

Centrul comercial, industrial și intelectual al secuimii, unul dintre cele mai mari orașe din Transilvania se întinde pe malul râului Mureș. Cel mai important obiectiv turistic al orașului este cetatea și biserica fortificată care au făcut față tuturor evenimentelor ale veacurilor trecute. Orașul se află la punctul de întâlnire al trei regiuni semnificative: Câmpia Transilvaniei, Valea Mureșului și Valea Nirajului. Centrul istoric al orașului Târgu Mureș înconjoară cu mai multe biserici și clădiri în stil baroc, respectiv în stil secesionist piața Trandafirilor. Palatul Administrativ și Palatul Culturii se așează unul lângă altul, și tot în centru se înalță și biserica Sfântul Ioan Botezătorul, respectiv turnul rămas al Bisericii Franciscane. Biserica și mănăstirea de odinioară au fost demolate la începutul anilor șaptezeci, la construirea Teatrului Național care astfel a devenit simbolul demolărilor efectuate de socialiștii români. Cele mai impresionante clădiri medievale ale orașului sunt cetatea, respectiv biserica fortificată. Fortificația cu patru bastioane care se întinde pe un teritoriu de patru hectari și jumătate este una dintre cele mai mari cetăți din Transilvania. Pe partea de sud-vest a cetății se înalță biserica fortificată reformată. Conform tradiției prima biserică construită acolo s-a distrus în timpul invaziei tătare, iar următoarea biserică a fost înconjurată pentru prima oară cu un zid în anul 1480. Cetatea care poate fi văzută și astăzi a fost construită la începutul anilor 1600 – fostul primar, Borsos Tamás, în acea perioadă fugea la Brașov, iar după ce s-a întors i-a convins pe locuitorii orașului că era nevoie de construirea unei cetăți. Fortificația funcționa cu scop militar până în anul 1962, după care clădirile din interiorul cetății au fost transformate în muzee și săli de spectacol. Tot în centru, lângă cetate se găsește renumita Biblioteca Teleki în care se păstrează una dintre cele mai vechi și cele mai semnificative colecții de cărți din Transilvania. Multe personalități eminente ale culturii maghiare și românești din Transilvania au învățat în renumitul Liceu Teoretic Bolyai Farkas. Pe lângă orașul Cluj-Napoca Târgu Mureș este unul dintre cele mai importante orașe ale culturii transilvănene, având teatre, biblioteci și găzduind multe evenimente permanente și temporare în tot anul. Pe lângă monumentele istorice și obiectivele turistice din centrul istoric o altă destinație turistică importantă o reprezintă punctul cel mai înalt al orașului Târgu Mureș, Platoul Cornești. Printre altele aici se găsește grădina zoologică deschisă la începutul anilor 1960. De pe Platoul Cornești înconjurat de păduri duc mai multe trasee turistice la locurile de excursii din zonă, ca de exemplu la dealurile Terebics sau Cinege. Târgu Mureș este una dintre citadelele Transilvaniei – cu atracțiile turistice multiple și cu atmosfera istorică specială acest oraș reprezintă o destinație de vizitat dacă trecem prin această regiune. 

Află mai mult

Povești din Brâncovenești

Una dintre cele mai impresionante clădiri din zona Mureșului de Sus este castelul fortificat din Brâncovenești – există foarte multe legende, povești și superstiții legate de construcția și istoria acesteia. Conform unei legende primii locuitori ai castelului au fost niște uriași. Aceste ființe erau atât de mari, încât dacă au cerut o sită de la vecinii lor din cetatea Zászpád – lângă satul Aluniș - care se afla la o distanță de o oră și jumătate de la ei, aceștia le-au putut întinde sita printr-o singură mișcare. Erau și povești conform cărora există mai multe tuneluri în dealul din Brâncovenești, iar unul dintre acestea leagă cetatea și fortăreața din Lunca Mureșului situată pe celălalt mal al râului. Pe fâneața de pe lângă castel și în păduri locuiau zâne care au apărut la miezul nopții și făceau baie în pârâul Gödörhát. Iar în ceea ce privește satul Ideciu de Jos aflat în apropiere poporul susține că în cetatea Leányvár sau Spitzburg (în germană „cetate ascuțită”) erau ascunse comori. În secolul al 13-lea în această zonă s-au stabilit sașii – ei susțineau că uriașii, după ce au dispărut, au lăsat foarte multe comori ascunse în munte. Clădirea din Brâncovenești care astăzi este cunoscută sub numele de castelul Kemény – în contradicție cu numeroasele legende legate de aceasta – este foarte reală: pe lângă faptul că aceasta este unul dintre importantele locuri ale literaturii transilvănene maghiare, este și unul dintre cele mai vechi monumente istorice păstrate în județul Mureș. Castelul a fost construit la mijlocul secolului al 15-lea în locul unei vechi fortărețe. Forma prezentă a castelului a fost realizată în secolul următor – familia Kemény care a oferit și un principe Transilvaniei, a dobândit cetatea și moșia după anul 1648 care, neluând în considerare anii de comunism, au rămas în proprietatea familiei. În renumita grădină a castelului au avut loc în anii 1920 și ’30 întâlnirile literare Helikon sub conducerea mecenului și scriitorului, baronul Kemény János. Renumita masă de piatră proiectată și realizată de Kós Károly la începutul anilor treizeci în amintirea lui Kuncz Aladár există și astăzi. În apropierea mesei de piatră sunt înmormântați scriitorul Kemény János și soția sa, iar în anul 2000 în apropierea mormântului lor a fost așezată cenușa scriitorului Wass Albert. O altă atracție turistică a localității o reprezintă biserica reformată fără turn aflată în apropierea castelului fortificat. Aceasta a fost construită de familia Kemény în 1727, iar istoricii de artă o menționează ca una dintre cele mai unice clădiri în stil rococo ale arhitecturii ecleziastice transilvănene. Pentru turiștii care vizitează castelul fortificat și biserica reprezintă o atracție de neomis. În Brâncovenești, în castelul fortificat și pe deal nu mai umblă uriași – însă fantomele marilor personalități ale literaturii maghiare transilvănene pot fi prezente în grădina renumită, respectiv în colțurile ascunse ale castelului Kemény. 

Află mai mult

Zânele și comorile din Cetatea Păgânilor - Band

Dealul numit Cetatea Păgânilor se înalță între satele Șincai și Band și chiar dacă astăzi este folosit ca teren arabil, oamenii susțin că într-o pivniță secretă a cetății se ascund comori. În trecut pe acest deal se înălța o cetate: cetatea lui Șincai după care a fost numită și localitatea. Conform poporului în trecut locuitorii cetății i-au prezentat jertfe domnului Hadúr conform religiei lor străveche. Comorile cetății le-au ascuns sub cetate, într-o pivniță secretă. Însă oamenii au susținut că aceste comori au fost păzite de două zâne, și degeaba încearcă cineva să dea peste comori, le poate obține doar atunci când zânele părăsesc pivnița pentru un timp scurt ca să facă baie în lacul din apropierea satului Band. Au fost foarte mulți vânători care au încercat să dea peste comori. Un cioban se afla cu turma sa exact lângă intrarea la pivniță când zânele au părăsit comorile și acesta a reușit să intre în pivnița protejată de o ușă de fier. Ciobanul a intrat de două ori în pivniță ca să-și umple cojocul cu aur, însă fiind foarte lacom, a intrat și pentru a treia oară – dacă nu ar fi făcut așa, probabil că și stră-strănepotul său ar fi putut trăi în bogăție. Între timp zânele s-au întors, iar ușa s-a încuiat după ele. Ciobanul a rămas prins în pivniță timp de șapte ani până când ușa s-a deschis din nou. Când a ieșit la suprafață, și-a pierdut vederea în lumină. A trăit ca un cerșetor, astfel fiind pedepsit pentru lăcomia sa. Însă această poveste nu le-a tăiat cheful vânătorilor de comori să pornească în căutarea comorilor – din fericire, deoarece astfel au fost descoperite niște vestigii din epoca avară, dar și obiecte arheologice din epoca bronzului și din epoca romană. În secolele 16-17 au fost atașate mai multe sate mici la această localitate, printre care Székelygerebenes, Adósfalva, Súgófalva, Kistelek, Egerháza, Csükmöd și Rózsásfalva – pe teritoriul celui din urmă au fost descoperite ruinele unei localități din epoca romană și niște monede vechi – chiar dacă acestea nu au făcut parte din comorile zânelor. Band reprezintă un nod rutier important deoarece trec prin centrul localității acele drumuri județene care duc la Cluj-Napoca prin Iernuț și Sărmașu. Aici s-a născut medicul, poetul și traducătorul Agyagási Károly, pictorul maghiar Siklódy Tibor, precum și handbalista Mátéfi Eszter. În afară de cetatea medievală deja menționată, lângă această localitate au mai fost și niște conace speciale care nu se mai găsesc acolo deoarece o mare parte a satului a ars în anul 1857. Dacă vizităm Band și regiunea înconjurătoare, odată ajunși la dealul numit Cetatea Păgânilor să ne amintim de povestea nefericită a ciobanului și de morala acestei povești: o bucată de pâine valorează mai mult, decât un sac de aur. Iar dacă ne este foame, gazdele și ospătarii dragi din Band ne servesc cu plăcere o bucată de pâine. 

Află mai mult

Iștan-tău – Câmpia Transilvaniei

Cel mai frumos și misterios lac din Câmpia Transilvaniei se găsește pe un deal între satele Band, Mădăraș și Șincai. O caracteristică interesantă a lacului este faptul că acesta nu este alimentat de niciun izvor sau pârâu și nu are nici scurgere. Se numește Iștan-tău deoerece conform legendei s-a format ca o pedeapsă acordată de Dumnezeu (Isten – Dumnezeu). Conform poporului în trecut această regiune a fost locuită de oameni răi care se certau întotdeauna. Răutatea oamenilor l-a întristat pe Dumnezeu, de aceea a încercat să îi îndemne prin diverse semne să fie mai buni. După mai multe avertizări regiunea a fost lovită de o furtună uriașă – locuitorii și-au dat seama că aceasta nu a fost doar o furtună simplă deoarece unul dintre dealuri a fost lovit de o mulțime grea și neagră care i-a tăiat vârful ca și cum acesta ar fi fost un colț de pâine. Aceasta a fost o lecție bună pentru locuitorii zonei care astfel nu se mai certau niciodată. Iar pe vârful dealului – în urma impactului – s-a format un lac ciudat. Din cauza formei de lacrimă mulți consideră că lacul este de fapt lacrima lui Dumnezeu care a fost foarte tristă din cauza răutății umane. Conform unei teorii științifice dealul ar fi putut fi lovit de meteoriți, iar în craterul format s-a creat lacul Iștan-tău. Orbán Balázs a scris despre acest lac în următorul fel: „la data de 4 septembrie 1852, între orele 17 și 18 cerul a fost senin, totuși s-a auzit un tunet puternic urmat de niște lovituri intermitente, iar judecătorul (Vaszilui Tyifor din Band) care a fost la pescuit într-o barcă pe lac a văzut un obiect mare, înflăcărat, care a căzut în lac, generând valuri mari; în același timp mai multe obiecte înflăcărate au căzut lângă lac.” Este prea probabil că această descriere prezintă căderea unui meteorit, ceea ce este dovedită și prin faptul că localnicii au reușit să adune vreo șaizeci de roci. Conform poporului câteodată apa lacului face valuri mari ceea ce înseamnă că cineva în apropiere face ceva rău ceea ce îl supără pe Dumnezeu. Conform unei alte legende lacul a înghițit un bătrân împreună cu vacii și căruța acestua deoarece a înjurat pe malul lacului pentru că vacii nu au vrut să bea din apa tulbure. Dacă dorim să ajungem la Iștan-tău trebuie să părăsim drumul național între satele Band și Gerebenes, adică la Drăculea Bandului. De acolo duce un drum de pământ la vârf. Ajungând la vârf putem admira un peisaj excepțional, pitoresc: suprafața lacului este netedă și zona este foarte frumoasă. Cunoscând condițiile de formare a lacului nu este recomandat să înjurăm sau să facem ceva rău în apropierea lacului, însă putem admira creațiile Dumnezeului care sunt foarte frumoase în ciuda faptului că au fost create de supărare. 

Află mai mult

Pedeapsa lui Dumnezeu - Culpiu

Una dintre cele mai frumoase localități din Câmpia Transilvaniei se găsește lângă Nagyerdő (Pădurea Mare). Conform scriitorului Orbán Balázs, „acest sat se întinde într-o vale foarte frumoasă, înconjurată de munți, care creează o impresie bună tuturor, însă mai ales celor care s-au născut în zone muntoase: satul este înconjurat de păduri dense și frumoase, demne de a fi numite Nagyerdő (Pădurea Mare), acestea fiind cele mai mari și mai frumoase păduri din Câmpia Transilvaniei”. Poporul crede că prăpastia aflată lângă localitate s-ar fi putut forma în urma unei lovituri ale Dumnezeului ca pedeapsă pentru un cioban. Din cauza unor ploi îndelungate ciobanul și-a dus oile la păscut pe terenurile altora în timp ce gazdele și-au ținut animalele în strungi și în grajduri. Dumnezeul a văzut faptele ciobanului și l-a pedepsit: pământul s-a prăbușit sub turmă, înghițind atât oile, cât și ciobanul. Conform legendei aceștia sunt și astăzi în prăpastia din Culpiu. Satul se află la nord-vest de orașul Târgu Mureș, la o distanță de 14 km de acesta, în apropierea directă a dealului Korhány. Locul poate fi accesat cu ușurință și de către turiști. Satul este administrat de comuna Ceuașu de Câmpie aflată doar la o distanță de zece kilometri. Un lac micuț, pădurile, câmpiile și dealurile pitorești situate în apropierea văii Comlod fac acest loc și mai frumos. Dealurile care încjoară satul oferă o priveliște spectaculoasă asupra zonei – cu mai multe veacuri în urmă pe unul dintre acestea, pe dealul Borșoș se înălța o cetate și conform legendei în locul numit Vérpad (eșafod) a avut loc o luptă pentru cucerirea cetății. Numele dealului se referă la faptul că Borsos Tamás, diplomatul apreciat al principelui Bethlen Gábor – care a construit cetatea din Târgu Mureș - a fost proprietarul acestui loc. Familia secuiască, nobilă Kuun avea de asemenea o curie în Culpiu, însă aceasta a fost demolată în anul 1912. Conform datelor istorice pădurea Bocsok aflată în apropiere a fost donată în anul 1605 de principele Bocskai István celor unsprezece luptători din Culpiu care au luptat în bătălia de la Edelény, însă această scrisoare de donație nu se păstrează în satul Culpiu, ci în arhiva capitulului din Alba Iulia. Biserica medievală a satului Culpiu există și astăzi, aceasta fiind una dintre obiectivele turistice ale localității: mica biserică a fost construită din piatră brută, în anul 1708 a fost reconstruită, iar lângă biserică se înalță un turn din lemn. După reformă locuitorii satului care în evul mediu au fost catolici, s-au convertit la religia unitariană, după care la calvinism. Vizita la acest sat ar putea fi o adevărată destindere pentru iubitorii dansului popular: dansul popular din Culpiu reprezintă o parte importantă a dansurilor populare renumite, specifice Câmpiei Transilvaniei chiar dacă există din ce în ce mai puțini oameni în sat care pot transmite mai departe aceste cunoștințe. Una dintre persoanele renumite care s-au născut în Culpiu este dansatoarea Szabó Teréz căreia i-a fost acordat titlul de Maestru în Artă populară în august 2013. Merită să facem o tură și în zona dealurilor înconjurătoare: printre dealuri putem descoperi un heleșteu mic, iar în mijlocul lacului de la Culpiu se găsește un restaurant. Plimbându-ne printre dealurile abrupte și văile mici ar trebui să avem grijă să nu cumva pățim același lucru ca ciobanul care și-a dus turma la pășunile altora. 

Află mai mult

Zânele cetății Backa - Herghelia

În mijlocul Transilvaniei, pe Câmpia Transilvaniei, într-o zonă pitorească se întinde satul Herghelia, doar la o distanță de unsprezece kilometri de la Târgu Mureș. Nu este de mirare faptul că în această zonă frumoasă au trăit zâne: legenda se transmite din tată în fiu conform căreia zânele au fost proprietarii cetății Backa care se înalță lângă satul Herghelia. Zânele au trăit în pace în cetate până când pe Câmpia Transilvaniei s-au ridicat din ce în ce mai multe biserici. Conform legendei populare sunetul clopotelor a deranjat zânele foarte tare, de aceea au trimis niște mesageri la Herghelia ca să îi convingă pe oameni să nu tragă clopotele și să demoleze campanila. Sătenii nici nu voiau să audă de acest lucru, iar zânele au considerat refuzul drept declarație de război: în semn de răzbunare au distrus toate bisericile din Câmpia Transilvaniei. Însă odată locuitorii cetății Backa au intrat în bucluc: li s-a terminat apa și au fost nevoite să ceară ajutor de la oameni, însă aceștia nici nu le-au răspuns. Setea a dus la evacuarea cetății Backa, iar locuitorii cetății au părăsit zona. În zilele noastre această regiune legendară este renumită pentru alte obiecte turistice ca de exemplu Centrul de Medicină Lifestyle sau pentru pădurile, câmpiile care îl încojoară, pentru aerul curat, izvoarele terapeutice, respectiv pentru biserica reformată a localității. Conform legendei înainte de invazia tătară satul nu a fost în locul său prezent, ci lângă pârâul Sárháló din apropiere și avea numele de Nagyménes (Herghelia – Mezőménes). Tătarii au jefuit satul Nagyménes, iar după anul 1666 locuitorii satului s-au mutat la locul prezent al satului Herghelia (Mezőménes). Satul prezent se întinde la poalele dealului Bocsok, într-o vale mică. Zona este adecvată pentru excursii ecvestre – chiar și numele localității se referă la faptul că în trecut în această zonă au fost crescuți cai. Dacă suntem norocoși, în timpul excursiei ecvestre, lângă sat putem descoperi și astăzi o zână aflată în căutarea apei – însă să ne amintim întotdeauna de faptul că deși aceste ființe au distrus biserici în trecut, nu fiecare dintre ele este rea. 

Află mai mult

Cetatea Záhkő - Zau de Câmpie, Bod

Conform legendelor legate de această localitate în apropierea satului prezent Zau de Câmpie, pe un munte se înălța cetatea Záhkő în care trăia un domn numit Záh împreună cu fiul său, Bod. Tata și fiul mergeau des la vânători. La o vânătoare Bod a rămas în urmă și a întâlnit-o pe fiica frumoasă a pădurarului. S-a îndrăgostit de ea îndată. Însă tatăl său a refuzat ca Bod să se căsătorească cu o fată mai săracă, sub rangul său, de aceea tinerii au fugit și s-au ascuns într-o casă din pădure. Záh nu numai că se ducea după ei, ci era atât de supărat, încât i-a lovit cu sabia pe îndrăgostiți. După un puțin timp și-a regretat fapta și s-a blestemat pe sine însuși – în urma cuvintelor magice cetatea s-a prăbușit, iar el a murit în lacul din apropiere. Cea mai semnificativă atracție turistică a micii localități situate pe malul pârâului din Câmpia Transilvaniei este castelul Ugron care a fost construită între anii 1909-1911 de către baronul Ugron István, diplomatul monarhiei austro-ungare, președintele Partidei Naționale Maghiare, curatorul Eparhiei Reformate din Ardeal. De-a lungul secolelor localitatea Zau de Câmpie, respectiv pădurile și câmpiile înconjurătoare s-au aflat în proprietatea unor aristocrați transilvăneni, precum familiile Ugron, Aczél, Bethlen, Bánffy, Csontos și Wass. Castelul construit pe baza castelelor medievale din Franța este caracterizat prin numerologie: acesta dispune de patru turnuri (ceea ce se referă la anotimpurile), douăsprezece intrări (numărul lunilor), patru balcoane (o lună are patru săptămâni) și cincizecișidouă de încăperi (un an are atâtea săptămâni). Nu mai este de mirare nici faptul că această clădire are 365 de geamuri – astfel domnul castelului se putea uita pe o fereastră diferită în fiecare zi a anului. Există și o poveste legată de construirea castelului: baronul Ugron a dorit s-o primească pe iubita sa, prințesa Rusiei, într-un mod elegant, de aceea l-a rugat pe împăratul Ferenc József să-i permită să pună monede de aur pe drumul între gară și castel. Însă împăratul își dădea acordul doar cu condiția ca aceste monede să fie așezate în poziție verticală, astfel încât nimeni să nu pășească pe chipul său. Astfel a eșuat planul lui Ugron – acesta nu și-a întemeiat o familie, nu avea copii și trăia singur în castel până la moartea sa din anul 1948. După aceasta castelul a devenit proprietatea statului. De-a lungul decenilor clădirea impresionantă a funcționat ca sanatoriu și orfelinat – în prezent poate fi vizitat de turiști. Lucrările de renovare a castelului încă nu au început. Sperăm că soarta castelului Ugron va fi diferită de cea a cetății Záhkő și că în câțiva ani turiștii îl pot admira pe acesta așa cum a fost odinioară. 

Află mai mult

Gaura zânelor și Pădurea Călugărilor - Ernei

Pe malul stâng al râului Mureș, abia la o distanță de zece kilometri de la Tîrgu Mureș, în direcția orașului Reghin se întinde satul Ernei. Există mai multe teorii, respectiv legende legate de originea numelui acestui sat micuț. Unii consideră că numele satului poate proveni din cuvântul „ér” (pârâiaș, un pârâu mic), ceilalți consideră că localitatea păstrează numele familiei Ernyei din perioada arpadiană. Conform unei legende odată trăia o fată foarte isteață, Ikla, care a contribuit la cucerirea cetății din Belgrad și care mai târziu a devenit soția unui conducător numit György – au primit și un teren, o moșie, pe care s-a înființat satul Icland. Însă lângă ei trăia familia Ernyei, iar fata urâtă a bătrânului Ernyei, Borka, s-a îndrăgostit de György. Atunci când bărbatul nu era acasă, această fată scria scrisori mincinoase lui György și lui Ikla, intenția sa fiind crearea unor certuri între îndrăgostiți. Conform legendei György, care s-a întors acasă, i-a văzut pe preot și pe Ikla rugându-se la marginea unei stânci și – pentru că pe baza scrisorilor credea că aceștia aveau o relație – i-a împins în prăpastie. Mai târziu Borka și-a regretat fapta, a admis ceea ce făcea și s-a sinucis. György a construit o mănăstire la marginea prăpastiei și pleca într-un pelerinaj. Locul aflat lângă satul Ernei unde putea fi mănăstirea se numește și astăzi Pădurea călugărilor. Mitul familiei Bethlen care a ucis șarpele se povestește și în satul Ernei. Conform acestei legende între Ernei și Chinari, pe malul argilos al râului Mureș era o peșteră numită de localnici Gaura zânelor. În această peșteră trăiau zâne și alte ființe fabuloase care pe timp de noapte mergeau la râul Mureș la scăldat. Însă în gaură s-a mutat un șarpe uriaș care prindea des vacii și caii care trecuseră prin fața peșterii. Nimeni nu a reușit să-l ucidă, până când într-o zi tânărul conte Bethlen s-a decis să-și încerce norocul. Înainte de a intra în Gaura zânelor, a fixat niște lame pe armură și pe coif, astfel când șarpele s-a înfășurat în jurul lui, lamele l-au ucis, astfel contele nu trebuia să-și folosească armele pentru a-l învinge. De aceea familia este numită familia Bethlen care a ucis șarpele. La începutul anilor 1300 sursele istorice îl menționează pe Ernyei István care s-a născut în această localitate ca palatinul țării. La sfârșitul evului mediu și în secolele trecute satul era unul dintre simbolurile libertății religioase din Ardeal deoarece în acest sat erau cinci biserici în același timp, fiecare dintre acestea aparținând unei alte religii – mai târziu sâmbătarii se mutau la Bezidu Nou. În tabăra din Libáncsmező de pe lângă Ernei a fost numit Apafi Mihály I. principele Transilvaniei în anul 1661. În trecut au fost mai multe conace boierești în sat. Cea mai renumită clădire care există și astăzi este castelul cu numele interesant Bálintitt care putea fi construit în secolul al 18-lea în stil baroc târziu, însă a fost reconstruit și transformat de mai multe ori și în multe stiluri. În zilele noastre se referă doar niște copaci bătrâni la faptul că în trecut acest castel avea o grădină frumoasă și un heleșteu. Dacă ne aflăm în apropierea satului Ernei, putem vizita și astăzi locul numit Pădurea călugărilor unde putem vedea niște copaci bătrâni care păstrează amintirea unei dragoste pline de gelozie. Dacă vremea este frumoasă, putem urca la Gaura zânelor – sigur că nu îl vom mai întâlni șarpele. 

Află mai mult

Legenda paşei cu elefantul alb - Sighișoara

Datorită clădirilor săsești, a turnurilor, bisericilor și mai ales a cetății – care reprezintă una dintre cele mai frumoase clădiri medievale din zonă - Sighișoara este una dintre cele mai renumite localități nu numai în județul Mureș, ci și în întreaga Transilvania. Se presupune că aici s-a născut principele Țării Românești, Vlad Țepeș, cunoscut și ca prințul Dracula. De-a lungul secolelor s-au născut multe legende și mituri legate de acest oraș și de clădirile acestuia – dintre care una s-a păstrat din perioada turcească.  Conform poporului în timpul domniei turcilor un pașă venea cu o armată mare la Sighișoara pentru a-l cuceri. Însă locuitorii orașului erau atenți: conform legendei oamenii din cetate l-au observat de la o distanță de aproape o mie de metri pe conducătorul turcilor care stătea pe un elefant alb și l-au împușcat. Soldații au înmormântat de îndată elefantul și pașa în locul în care aceștia au murit, după care au luat-o la fugă.  Știm cu siguranță că glonțul din pușca folosită în evul mediu nu putea deplasa pe o distanță de o mie de metri, astfel avem îndoieli în ceea ce privește realitatea acestei legende. Însă este adevărat faptul că orașul Sighișoara, locuit mai ales de sași, a fost atacat, cucerit, distrus de mai multe ori. Totuși, în ciuda distrugerilor turcilor, curuților, mercenarilor, incendiilor sau ciumei, Sighișoara a rezistat.  În orașul care în 1544 a devenit un oraș protestant, au fost decapitați secui rebeli, zidurile cetății au fost atacate de armatele lui Mihai Viteazul, Giorgio Basta, Székely Mózes și ale principelui Kemény János, totuși cea mai mare distrugere era provocată de curuții lui Pekry Lőrinc în anul 1706: aceștia au demolat cinci din cele patrusprezece bastioane (turnuri). Cele nouă bastioane rămase pot fi văzute și astăzi și se mai găsesc și niște clădiri frumoase, vechi care au reușit să facă față acestor evenimente sângeroase.  Turiștii care vizitează cetatea medievală pot realiza că în interiorul zidurilor toate clădirile și străzile reprezintă niște valori muzeale. Cea mai impresionantă clădire este Turnul cu Ceas din secolul al 14-lea, care are o înălțime de 64 de metri, însă la fel de importantă este și biserica de pe deal, respectiv scara acoperită, numită și scara școlarilor, cu 175 de trepte care duc la biserică. Dacă petrecem mai mult timp în cetate, putem vizita și cele nouă turnuri rămase în picioare: în afară de Turnul cu Ceas menționat putem admira și Turnul Fierarilor, Turnul Frânghierilor, Turnul Măcelarilor, Turnul Cojocarilor, Turnul Croitorilor, Turnul Cizmarilor, Trunul Cositorarilor și Turnul Tăbăcarilor.  Micile străzi medievale au fost frumos renovate, astfel plimbarea printre casele săsești înconjurate de zidurile cetății reprezintă o experiență unică în Sighișoara. Una dintre cele mai frumoase clădiri ale acestor străzi este casa cu cerb din secolul al 17-lea care și-a păstrat cel mai bine forma originală.  În anul 1900 arheologii au descoperit vestigii interesante la marginea orașului: au descoperit scheletul unui animal mare despre care inițial credeau că ar fi fost oasele elefantului acelui pașă care era împușcat acolo și că mitul este adevărat. Însă mai apoi au realizat că aceste oase descoperite îi aparțineau strămoșului zimborului. Iar împușcarea inamicului de la distanță ne-ar putea suna familiar din cauza unei alte întâmplări reale: în bătălia din 31 iulie 1849 carea avea loc între Sighișoara și Albești generalul rus Szkarjatyin a fost împușcat de la distanță cu o ghiulea. În localitatea Albești aflată în apropiere a fost ridicat un monument în amintirea generalului împușcat în locul în care a fost văzut pentru ultima oară și poetul Petőfi Sándor. Amintirea lui Petőfi este păstrată de o statuie ridicată în cetatea din Sighișoara. 

Află mai mult

Cetatea uriașilor - Saschiz

Saschiz se află la marginea fostei Țări a Sașilor, la o distanță de 20 km sud-est de Sighișoara. Există numeroase legende și tradiții populare legate de această localitate și de băștinașii acesteia, uriașii.  În apropierea satului pot fi descoperite și astăzi ruinele, urmele acelei cetăți în care, conform poporului, au trăit uriași blânzi. Aceste ființe gigantici au fost foarte sensibile la zgomote. Au fost cazuri când acești uriași i-au ridicat în aer pe cei care făceau zgomote împreună cu căruțele lor, doar ca să-i sperie, după care i-au pus jos pe pământ pentru ca aceștia să le poată povesti și altora ceea ce au pățit și să le atragă atenția că nu este recomandat să tulbure liniștea locuitorilor cetății. Conform unei alte legende uriașii aruncau pietre mari, rotunzi și plate pe dealurile înconjurătoare, însă oamenii le-au adunat pe acestea și au pavat străzile localității.  Localnicii povestesc și astăzi cu plăcere despre uriașii cetății, însă povestea reală a fortăreței este aproape la fel de interesantă – pe baza vestigiilor descoperite de arheologi ar putea fi vorbă de o clădire antică ridicată în jurul anilor 2500-1800 î.Hr. De-a lungul secolelor cetatea Uriașilor ar fi putut servi scopuri de apărare. În apropierea localității exista și o fortăreață cu șase bastioane numită Cetate Țărănească care ar fi putut fi ridicată în secolul al 13-lea - și ruinele acestei cetăți pot fi vizitate și astăzi. Există o legendă legată și de Cetatea Țărănească conform căreia în fortăreață există o fântână cu o adâncime de șaizeci de metri care duce la un sistem de tuneleuri. Mitul are la bază o realitate deoarece a fost deja descoperit un tunel sub cetate, însă conform localnicilor ar putea exista și mai multe tuneluri. Conform unei alte legende în timpul construirii cetății negustorii care treceau prin satul Saschiz erau obligați să ducă o căruță cu piatră la cetate.  În zilele noastre Saschiz este o atracție turistică populară: în ultimii ani localitatea a fost vizitată în mod regulat și de moștenitorul tronului Regatului Unit, prințul Charles. În acest sat micuț se înalță biserica fortificată în stil gotic care a fost inclusă în patrimoniul UNESCO, iar în apropierea acesteia se găsește turnul în formă de bastion al cărui coif seamănă cu cel al turnului cu ceas din Sighișoara. Biserica fortificată a fost construită în 1493, iar în secolul al 16-lea a fost înconjurată de un zid. Turnul cu ceas a fost realizat în 1677 pe baza turnului din Sighișoara. Înainte de această perioadă, încă în anul 1663 Apafi Mihály I a convocat o dietă în biserica din Saschiz.  Vizitatorii acestei localități mici pot descoperi și astăzi caracteristicile arhitecturii săsești: imaginea caselor vechi cu porți de piatră este impunătoare. De aici s-ar fi putut muta secuii din Saschiz în zona Comitatului Trei Scaune, după cum indică și numele - și în locul lor ar fi putut fi aduși sașii, însă secolul al 20-lea plină de evenimente tulburătoare și tragedii a alungat majoritatea acestei națiuni. Însă s-au păstrat frumoasele clădiri construite de aceștia, precum și legenda povestită de ei conform căreia trebuie să păstrăm liniștea dacă umblăm în apropierea cetății Uriașilor. 

Află mai mult

Legenda călugărului Lőrinc - Reghin

După Târgu Mureș, care este reședința județului Mureș, Reghin este a doua cea mai mare localitate a județului. Cea mai veche și cea mai importantă atracție turistică a orașului este biserica evanghelică în legătură cu care există mai multe legende.  Conform unei legende biserica a fost construită de un călugăr – Lőrinc, care a fost bogat și credea că după terminarea lucrărilor de construcție îi mai rămâne atâția bani, încât va putea trăi fără griji până la moarte. Însă construcția bisericii i-a costat atât de mulți bani, încât i-a rămas doar un ou pe care Lőrinc l-a mâncat și a murit. Sigur este însă, că în partea sud-vestică a bisericii, pe peretele capelei Sf. Laurențiu (Lőrinc) se găsește un torso despre care se susține că îl prezintă pe Sf. Laurențiu (Lőrinc).  Conform unei alte legende sub una dintre scările de piatră ale bisericii sunt ascunse multe comori pentru cazul în care biserica s-ar distruge: din aceste comori biserica ar putea fi reconstruită.  Biserica orașului despre care se presupune că era fondată în timpul regelui Sf. Ladislau a fost de fapt construită în secolul al 13-lea. Aceasta este simbolul orașului Reghin: le-a făcut față tuturor evenimentelor tulburătoare care au avut loc de-a lungul secolelor, în anii 1708 și 1848 s-a distrus în incendii, după care vechea biserică luterană a fost reconstruită cu modificări. În ceea ce privește aspectele interesante legate de istoria artei și de arhitectură, în biserica evanghelică s-a păstrat o fereastră de la începutul perioadei gotice cu niște reliefuri care prezintă capete omenești care le-ar putea aparține domnului Bánffy Tamás și soției sale care ar fi putut fi primii constructori ai bisericii. În afară de acestea se consideră opere arhitecturale importante și partea de șezut aflată în sanctuar, respectiv stema aflată deasupra ușii sacristiei care pentru o perioadă mai lungă a fost folosită ca stema orașului.  În Reghin nu doar biserica poate fi menționată printre cele mai importante atracții turistice, deși fără îndoială aceasta este cea mai cunoscută. Biserica reformată a localității Reghin-sat – care mai demult era o localitate independentă – a fost de asemenea construită în secolul al 13-lea, iar biserica romano-catolică a fost ridicată în anul 1781. Parcul statuilor a fost realizat în amintirea personalităților mari ale istoriei și culturii maghiare.  În anul 1744 în Reghin-sat a fost construită și o biserică greco-catolică – în prezent aceasta este folosită de către ortodocși, la fel ca biserica greco-catolică din Reghin care a fost terminată în anul 1813.  Străzile Reghinului – asemenea străzilor altor orașe medievale din Transilvania – erau înguste și șerpuite. Însă în acel an imaginea orașului a fost „modificată”. În Reghin există un muzeu etnografic renumit încă din anii 1960, iar fabricarea instrumentelor muzicale se bucură de o tradiție veche. Reghin este numit și orașul viorilor: fabrica de instrumente muzicale Hora a fost fondată de meșterul Roman Boianciuc în anul 1951.  Dacă vizităm orașul Reghin, să încercăm specialitățile locale servite în restaurantele aflate în centru – chiar și ouă deoarece putem fi siguri că nu vom păți același lucru ca călugărul Lőrinc din legendă. 

Află mai mult

Petrecerea vrăjitoarelor - Mureni

Satul micuț se găsește în apropierea orașului Sighișoara, sau mai exact în apropierea satului Vânători. Numele satului în limba maghiară (Szederjes) ar putea proveni din cuvântul nemțesc Zedriasch. Timp de mai multe secole zona a fost locuită de sași care încercau să înflorească această regiune aflată la marginea Ținutului Secuiesc. La fel ca localitatea învecinată Archita, și Mureni dispune de o imagine tradițională datorită caselor săsești vechi. În centrul legendelor acestei regiuni, asemenea aproape tuturor regiunilor, se află vrăjitoarele și superstițiile legate de acestea. Conform legendei vrăjitoarele se distrau în mod regulat în Mureni. S-au stabilit într-o casă veche, părăsită, de unde se auzea muzică tare și sunet de țambal în fiecare noapte care i-a trezit pe săteni. După un anumit timp bărbații din sat și-au învins frica și s-au dus la casa veche din podul căreia se auzea muzica, iar petrecărețele au fost vrăjitoarele din zonă. Conform unei alte povestiri într-o noapte un om s-a cazat într-un grajd din Mureni. În timpul nopții și-a dat seama că este un foc în curte în jurul căruia dansează vrăjitoare. A auzit de la cineva că trebuie să lovească pragul cu un topor deoarece astfel vrăjitoarele dispar – a și procedat așa, iar după lovitură curtea s-a liniștit. Dacă în prezent turiștii se cazează la Mureni, nu vor întâlni vrăjitoare dansatoare, însă câteodată această mică comunitate organizează petreceri, respectiv balul strugurilor. 

Află mai mult

Întâmplări și povestiri din Voivodeni

Satul Voivodeni (Vajdaszentivány) situat la sud de Reghin este în primul rând renumit pentru dansurile populare, conacul Zichy, respectiv lacul Sáté. Conform poporului biserica fortificată veche a fost distrusă în timpul invaziei turcești. În acea perioadă satul a fost numit Szentiván. Se presupune că mai târziu a fost numit după voievodul transilvănean Bethlen Domokos sau după subvoievodul Bethlen Elek.  În timpul asediului bisericii fortificate apărătorii fuseseră conduși de un preot care era ținut în captivitate la turci pentru o perioadă mai lungă, ba chiar îl învăța pe Ali pașa limba maghiară, care era conducătorul armatei care a atacat satul. Preotul care se pricepea la războaie, i-a rugat pe apărători să aibă grijă ca paznicii să nu lupte, ci doar să semnaleze sosirea cercetașilor, respectiv a armatei turcești. Însă apărătorii nu l-au ascultat: i-au atacat pe cercetași și au și ucis trei dintre aceștia – din această cauză Ali le-a poruncit oamenilor săi să bombardeze biserica și a câștigat lupta. Fostului său învățător îi oferise grație, însă preotul l-a refuzat, astfel devenind și el victima turcilor. Cei decedați în luptă au fost înmormântați pe dealul pe care se afla biserica bombardată, iar pe peretele bisericii noi se află o tăbliță de piatră realizată în amintirea eroilor.  Biserica din Voivodeni putea fi ridicată deja în secolele 13-14. De-a lungul secolelor a fost reconstruită, respectiv transformată dintr-o biserică romano-catolică într-o biserică reformată, la fel ca majoritatea bisericilor din Transilvania și Ungaria. La sfârșitul anilor 1700, respectiv în anul 1829 localitatea a fost afectată de un incendiu, astfel biserica trebuia reconstruită.  Pentru turiști una dintre cele mai importante atracții în Voivodeni o reprezintă biserica bine-cunoscută. Cealaltă clădire importantă este castelul Zichy care putea fi construită în perioada reconstruirii bisericii, la răscrucea secolelor 18-19 – acest lucru fiind indicat de caracteristicile arhitecturale ale castelului.  Castelul are două unități principale: aripa monumentală în stil clasic, prevăzută cu un portic și cu arcade, respectiv clădirea în stil baroc cu un portic cu coloane și timpane. Inițial clădirea i-a aparținut familiei Bethlen, după care a devenit proprietatea lui Kemény János, iar la sfârșitul secolului al 19-lea a fost cumpărată de familia Zichy. În perioada comunismului clădirea a fost trecută în proprietatea statului, iar la două decenii de la schimbarea de regim clădirea a fost renovată și transformată într-un centru cultural.  Unul dintre cele mai renumite evenimente care au loc în Voivodeni este tabăra de dans care din 1997 se organizează anual și la care participă iubitorii muzicii și dansurilor populare chiar și din străinătate – nu numai pentru a învăța dansul popular unic, caracteristic satului Voivodeni, ci și pentru a se bucura de clădirile frumoase și de peisajul minunat. 

Află mai mult

Cetatea lui Vityál - Eremitu

Povestea celei mai mari localități din Valea Nirajului de Sus o fac interesantă nu doar bătăliile care au avut loc pe dealul Becheci, ci și cetatea lui Vityál și legendele legate de aceasta. Există mai multe sate mici care îi aparțin satului Eremitu, sătenii trăiesc de secole din exploatare forestieră și din exploatarea pietrei, din activități agricole și din creșterea animalelor. Plimbându-ne prin pădurile înconjurătoare putem descoperi și astăzi ruinele unor cetăți care ar putea proveni din perioada migrațiilor. Existența acestora dovedesc faptul că această localitate se poate mândri cu o istorie semnificativă. Cetatea lui Vityál ar fi putut fi una dintre aceste fortificații. Urmele, ruinele acesteia pot fi găsite și astăzi. Orbán Balázs scrie despre aceasta în următorul fel: „forma acestei cetăți nu a fost inventată de arhitecți, ci era determinată de forma vârfului de munte, și la fel ca acest vârf plat, și cetatea a devenit pătrată; ruinele zidurilor cetății au o circumferință de 246 de pași. Aceste ziduri au o grosime de patru picioare și erau construite din trahite alese cu grijă, lipite cu var fierbinte, astfel devenind atât de stabile, încât fac față și astăzi condițiilor meteorologice nefavorabile…” Conform arheologiștilor fortificația a fost construită în Evul Mediu pe fundația unei cetăți din Epoca Bronzului și este foarte probabil că era folosită de localnici ca un adăpost în timpul invaziei tătare. Conform poporului cetatea nu a fost construită de locuitorii satului Eremitu, ci de zâne care după terminarea lucrărilor au organizat o petrecere de trei zile și trei nopți. Însă în a treia noapte venea o furtună, clădirea a fost lovită de fulger, iar cetatea zânelor a ars. Aceste ființe minunate au devenit foarte triste și au părăsit ruinele, însă poporul a inventat multe legende legate de această cetate. Mulți au considerat că se ascund comori sub cetate, însă conform oamenilor bătrâni până acum doar un singur lucru a fost descoperit de un vânător de comori norocos, nenea Pop Petru: o cheie imensă din care a fabricat o potcoavă pentru calul său. O atracție turistică interesantă a satului Eremitu este crucea bisericii romano-catolici ridicate între anii 1808 și 1812. Această cruce ar fi putut fi creat în secolul al 14-lea și este una dintre cele mai renumite obiecte memoriale de acest tip în Transilvania. Dacă trecem prin această zonă, merită să urcăm pe dealul Becheci care ne oferă o priveliște spectaculoasă asupra Carpaților Meridionali și asupra Munților Gurghiu. Satul din apropiere, Câmpu Cetății îi așteaptă pe vizitatori cu heleștee și cu parada baloanelor. Pentru cei interesați de clădiri și de viața religioasă biserica și mănăstirea din satul apropiat Călugăreni le oferă destindere sufletească: după clădirea aflată în Șumuleu Ciuc aceasta este a doua cea mai renumită clădire a franciscanilor transilvăneni, biserica a fost construită în epoca Renașterii târzii din secolul al 17-lea. Fiind în Călugăreni, turiștii pot vizita și renumitul Teatru de Șură în care se organizează în mod regulat diferite petreceri cu muzică și dans. Chiar dacă nu ne mai putem distra cu zânele care părăseau cetatea lui Vityál, sigur că putem găsi și astăzi în această comună tineri la fel de frumoși și veseli. 

Află mai mult

Acest website folosește cookies

Pentru furnizarea unui serviciu îmbunătățit folosim cookies. Vă rugăm să le acceptați pentru o utilizare mai bună a paginii. Mai multe informații aici: Politica de confidentialitate

background-image-for-checkout-overlay